Cum pregătim copilul pentru întoarcerea la școală? Dr. Cezar Iancu, medic de familie la Auxologico CardioRec – Corbeanca, explică ce putem face pentru ca cei mici să se adapteze mai ușor la programul școlar, de la rutina zilnică și somn până la alimentație și starea de sănătate. Pregătirea pentru noul an școlar include și o atenție acordată sănătății copilului, pentru a identifica din timp eventualele probleme și a-i asigura un început cât mai bun.

Ce ar trebui să facă părinții, din punct de vedere medical, înainte ca cel mic să înceapă școala? Este nevoie de un control la medicul de familie?

Recomand un control la medicul de familie înainte de începerea școlii, mai ales dacă cel mic nu a avut o consultație preventivă în ultimul an. Nu pentru a obține doar o hârtie, ci pentru a verifica dacă există probleme care îi pot influența atenția, adaptarea sau capacitatea de a învăța.

La acest consult verificăm creșterea, greutatea, tensiunea arterială, vederea, auzul, postura, dantura, somnul și dezvoltarea copilului. Discutăm și despre alimentație, activitate fizică, dificultăți de concentrare, anxietate sau probleme de adaptare.

Vederea și auzul sunt foarte importante, pentru că un copil poate părea neatent sau poate rămâne în urmă la școală, când problema reală este că nu vede bine la tablă sau nu aude corect.

Verificăm și schema de vaccinare, deoarece în jurul vârstei de 5-6 ani sunt prevăzute rapelurile ROR și DTPa-VPI. Dacă există astm, alergii severe, epilepsie, diabet sau altă afecțiune cronică, școala trebuie informată și trebuie stabilit clar ce este de făcut în caz de urgență.

Nu recomand însă analize de sânge, vitamine, stimulente pentru imunitate sau deparazitare doar pentru că începe școala. Investigațiile se fac atunci când există simptome sau factori de risc, nu automat pentru fiecare copil sănătos.

Dacă a fost făcut recent un consult preventiv complet și copilul nu are probleme noi, nu este necesar să repetăm examinarea doar pentru că începe anul școlar. Important este ca evaluarea preventivă anuală să nu fie ignorată.

Cum putem regla programul de somn al copilului după vacanță și de ce este important pentru sănătatea lui?

Eu le recomand părinților să nu lase reglarea somnului pentru seara dinaintea începerii școlii. Ceasul biologic nu se poate muta brusc cu două sau trei ore. Ideal este să începem cu aproximativ două săptămâni înainte și să mutăm ora de culcare și ora de trezire cu 15-30 de minute la fiecare două-trei zile. Cea mai importantă este ora de trezire, care trebuie păstrată constant inclusiv în weekend.

Dimineața, copilul are nevoie de lumină naturală și de puțină mișcare, iar seara de o rutină liniștită și previzibilă: duș, pregătirea hainelor pentru a doua zi, citit și apoi somn. Ecranele ar trebui închise cu cel puțin o oră înainte de culcare, iar telefonul sau tableta nu ar trebui să rămână în dormitor.

Trebuie evitate somnul lung de după-amiaza, mesele grele seara și băuturile cu cofeină (verificăm mereu compoziția, mai ales că mai sunt băuturi ce au cofeină, deși în istoricul lor marketizat nu par că ar avea, însă eu am mai găsit surprize).

Un copil de vârstă școlară are nevoie, în general, de 9-12 ore de somn pe noapte. Somnul nu înseamnă doar odihnă. În timpul lui se consolidează memoria, se procesează informațiile învățate, se reglează emoțiile și se refac organismul și sistemul imunitar.

Un copil care nu doarme suficient poate părea neatent, agitat, iritabil sau lipsit de motivație. Uneori, aceste manifestări sunt confundate cu probleme de comportament sau de concentrare, când problema reală este lipsa somnului.

Nu recomand administrarea de melatonină din proprie inițiativă pentru reglarea programului. De cele mai multe ori, rutina, consecvența și lumina de dimineață sunt suficiente. Dacă cel mic sforăie puternic, are pauze de respirație, se trezește foarte greu, este somnolent în timpul zilei sau problemele de somn continuă mai multe săptămâni, este indicată o evaluare medicală.

Ce putem face pentru ca un copil să treacă mai ușor peste perioada virozelor și răcelilor care apar frecvent odată cu revenirea în colectivitate?

În primul rând, părinții trebuie să știe că nu putem preveni fiecare viroză. Un copil care intră în colectivitate poate avea chiar 10 episoade respiratorii pe an, fără ca acest lucru să însemne automat că are imunitatea scăzută. Intră în contact cu virusuri noi, iar organismul învață treptat să răspundă la ele.

Putem însă reduce riscul prin câteva lucruri simple: somn suficient, alimentație variată, mișcare în aer liber, hidratare, aerisirea frecventă a încăperilor și spălarea corectă a mâinilor, mai ales înainte de masă și după suflarea nasului. Copilul trebuie învățat să tușească sau să strănute în pliul cotului și să nu împartă sticlele, tacâmurile sau obiectele pe care le duce la gură.

Verificăm și vaccinurile din schema națională și discutăm despre vaccinarea antigripală înaintea sezonului rece.

Nu recomand siropuri pentru imunitate, antibiotice preventive, doze mari de vitamina C (mai ales că atacă microbiota intestinală și găsesc uneori copii cu tulburări de tranzit fără o altă cauză și să nu mai zic de faptul că vitamina C în exces predispune la apariția calculilor renali), nici zinc sau vitamina D administrate la întâmplare. Nu există un produs care să facă un copil să nu mai răcească.

Vitamina D se administrează atunci când există indicație, iar antibioticul tratează infecții bacteriene, nu viroze, ba chiar în infecții virale fac mult mai mult rău.

Atunci când copilul răcește, cele mai utile măsuri sunt odihna, lichidele, spălăturile nazale cu ser fiziologic și tratamentul febrei sau al durerii atunci când acestea produc disconfort. Pentru tuse se poate folosi miere doar la copiii mai mari de un an.

Copilul cu febră, stare generală proastă, vărsături sau diaree trebuie ținut acasă și poate reveni după ce a trecut cel puțin o zi fără febră, fără medicamente antitermice, și se simte suficient de bine pentru a participa la activități.

Este nevoie de consult medical dacă respiră greu, este foarte somnolent, refuză lichidele, urinează puțin, febra persistă mai mult de trei zile, apare durere de ureche sau starea lui se agravează.

Scopul nu este să tratăm agresiv fiecare răceală, ci să recunoaștem la timp copilul care nu mai are o viroză simplă.

Sunt necesare vitaminele sau suplimentele pentru „imunitate” înainte de începerea școlii? Când sunt ele cu adevărat recomandate?

Răspunsul scurt este nu. Un copil sănătos, care are o alimentație suficient de variată, nu are nevoie de vitamine sau de siropuri pentru „creșterea imunității” doar pentru că începe școala. Imunitatea nu poate fi stimulată în câteva săptămâni cu un produs cumpărat din farmacie. Vitamina C nu împiedică apariția răcelilor, chiar dacă administrarea regulată poate scurta foarte puțin durata simptomelor și subliniez foarte puțin.

Pentru vitamina D, rezultatele privind prevenirea virozelor sunt neuniforme, iar beneficiul pare să fie mai important la copiii care au într-adevăr deficit. Nici zincul, echinacea, beta-glucanii sau probioticele nu trebuie recomandate automat tuturor copiilor. În cazul probioticelor, efectele depind inclusiv de tulpina folosită, deci nu putem vorbi despre un beneficiu general al oricărui produs.

Suplimentele sunt cu adevărat recomandate atunci când avem un deficit confirmat sau un risc real: anemie feriprivă (prin lipsa de fier), deficit de vitamina D sau B12, alimentație foarte restrictivă, dietă vegană, tulburări de absorbție precum boala celiacă sau bolile inflamatorii intestinale, anumite afecțiuni cronice ori tratamente care influențează absorbția nutrienților. Fierul, în special, nu ar trebui administrat preventiv fără evaluare medicală și analize, deoarece excesul poate fi toxic.

Nici analizele pentru toate vitaminele nu trebuie făcute automat unui copil sănătos. Investigațiile se aleg în funcție de alimentație, simptome, creștere și factorii de risc. Oboseala, paloarea, lipsa poftei de mâncare, creșterea necorespunzătoare sau infecțiile neobișnuit de severe pot necesita evaluare, dar nu înseamnă automat că lipsește o vitamină.

Cel mai bun sprijin pentru sistemul imunitar rămâne mai puțin spectaculos, dar mai eficient: somn suficient, alimentație variată, mișcare, timp petrecut afară, vaccinare și evitarea fumului de țigară. Suplimentele corectează o lipsă reală, însă nu pot înlocui aceste lucruri și nu transformă un copil într-unul care nu mai răcește.

Dacă un copil are nas înfundat, tușește sau face febră, când poate merge la școală și când ar trebui să rămână acasă și să fie consultat de medic?

Nu orice nas înfundat sau orice tuse înseamnă că un copil trebuie ținut acasă. Dacă are doar secreții nazale, nas înfundat sau o tuse ușoară, nu are febră, respiră normal, mănâncă, se joacă și poate participa la activitățile școlare, poate merge la școală. Studiile arată că tusea după o infecție respiratorie poate persista până la trei-patru săptămâni (chiar dacă informația pare șocantă la prima vedere, medicina bazată pe dovezi asta susține), fără să însemne automat o complicație.

Copilul trebuie să rămână acasă dacă are febră, stare generală proastă, frisoane, dureri importante, tuse frecventă care nu îi permite să participe la ore, dificultăți de respirație, vărsături sau diaree. Nu este corect să primească dimineața paracetamol sau ibuprofen doar pentru a putea fi trimis la școală. Poate reveni atunci când, timp de cel puțin 24 de ore, nu a mai avut febră fără medicamente antitermice, simptomele sunt în ameliorare și are suficientă energie pentru activitățile obișnuite.

Aceasta este o regulă practică folosită de ghiduri, dar nu înseamnă că riscul de transmitere a dispărut complet. Unele virusuri pot fi eliminate și după ameliorarea simptomelor, motiv pentru care rămân importante spălarea mâinilor, aerisirea claselor și acoperirea gurii atunci când tușește.

Este necesar un consult medical dacă febra persistă mai mult de trei zile, reapare după o perioadă de ameliorare, apare durere importantă de ureche, durere toracică, tusea se agravează sau simptomele nu se ameliorează după aproximativ zece zile. O tuse care continuă peste trei-patru săptămâni trebuie, de asemenea, evaluată. Solicităm ajutor medical rapid dacă cel mic respiră greu sau foarte repede, i se retrage pielea între coaste, are buzele albastre, este greu de trezit, nu poate bea lichide, urinează foarte puțin, are convulsii sau o erupție care nu dispare la apăsare.

Decizia nu trebuie luată doar după prezența secrețiilor nazale sau a tusei, ci mai ales după starea generală, respirație, hidratare și capacitatea copilului de a participa la activitățile școlare.

Care sunt simptomele sau semnele pe care părinții nu ar trebui să le ignore și pentru care ar trebui să contacteze medicul de familie?

Eu le spun părinților că nu trebuie să se sperie de fiecare episod de febră sau tuse, dar nici să ignore schimbarea clară a stării generale. Dacă un părinte spune că nu își mai recunoaște copilul, că este neobișnuit de somnolent, apatic sau greu de trezit, acest lucru trebuie luat în serios. Studiile arată că inclusiv îngrijorarea părintelui poate avea valoare în identificarea unei boli mai severe.

Medicul de familie trebuie contactat dacă febra persistă mai mult de trei zile, reapare după ce copilul părea că se vindecă sau este însoțită de o stare generală din ce în ce mai proastă. Este necesară evaluare și dacă tusea se agravează, continuă peste trei-patru săptămâni, apare respirație zgomotoasă, oboseală neobișnuită la efort, durere de ureche sau durere toracică.

Nu trebuie ignorate nici refuzul persistent al lichidelor, urinările mult mai rare, gura foarte uscată, vărsăturile repetate, diareea prelungită sau prezența sângelui în vărsături, scaun ori urină. Durerea abdominală intensă, localizată într-un anumit punct, care se agravează sau îl trezește noaptea, necesită consult medical. Durerile de cap repetate trebuie evaluate dacă apar dimineața, trezesc copilul din somn, sunt însoțite de vărsături, tulburări de vedere, dezechilibru sau schimbări de comportament.

De asemenea, paloarea persistentă, scăderea în greutate, oboseala neobișnuită, lipsa poftei de mâncare și încetinirea creșterii nu trebuie puse automat pe seama școlii sau a mofturilor. Există și situații în care nu așteptăm medicul de familie, ci sunăm la 112: copilul respiră greu sau foarte repede, i se retrage pielea între coaste, nu poate vorbi din cauza lipsei de aer, are buzele albastre, este confuz sau greu de trezit, face convulsii, are gâtul înțepenit ori apare o erupție violacee care nu dispare la apăsare.

Umflarea bruscă a buzelor sau limbii, asociată cu respirație dificilă, poate însemna o reacție alergică severă și reprezintă tot o urgență. Nu există un singur simptom care să ne spună totul. Contează evoluția: un copil care se simte progresiv mai bine poate fi supravegheat, dar un copil care se degradează, nu se hidratează, respiră greu sau nu mai reacționează ca de obicei trebuie evaluat rapid.

Revenirea la școală poate fi stresantă pentru unii copii. Cum își pot da seama părinții că este vorba doar despre emoțiile normale de început și când ar trebui să ceară ajutor?

Este normal ca la începutul școlii un copil să fie mai emoționat, să adoarmă mai greu, să pună multe întrebări sau să acuze uneori dureri de burtă ori de cap. Vorbim despre o adaptare normală atunci când, chiar dacă are emoții, copilul merge la școală, se liniștește după despărțirea de părinți, participă la activități și are și momente în care se bucură.

Pe măsură ce cunoaște colegii, profesorii și rutina, aceste manifestări ar trebui să se reducă. Nu numărăm doar lacrimile din prima zi, ci urmărim funcționarea copilului. Devine îngrijorător atunci când frica se intensifică, nu se ameliorează în primele săptămâni și începe să afecteze somnul, alimentația, relațiile sau prezența la școală. Durerile de burtă, greața, durerile de cap și senzația de rău care apar repetat dimineața, în zilele de școală, dar se ameliorează acasă sau în weekend, pot fi manifestări ale anxietății.

Aceste simptome sunt reale, chiar dacă investigațiile medicale nu identifică o boală organică. Părinții ar trebui să ceară ajutor dacă apar plâns sau panică aproape în fiecare dimineață, refuzul repetat de a merge la școală, absențe, izolare, iritabilitate accentuată, scăderea rezultatelor, pierderea interesului pentru activitățile preferate sau modificări importante ale somnului și apetitului.

Trebuie luate în calcul și bullyingul, dificultățile de învățare, problemele de vedere sau auz, ADHD-ul (însă doar cel diagnosticat de un psihiatru pediatru) și alte cauze care pot face școala greu de tolerat. Eu le recomand părinților să nu minimalizeze problema spunând „nu ai de ce să te temi”, dar nici să permită evitarea repetată a școlii fără să caute cauza.

Evitarea prelungită poate întări frica și poate face revenirea tot mai dificilă. Este mai util să asculte copilul, să pună întrebări concrete, să discute cu învățătorul sau profesorul și să păstreze o rutină previzibilă. Medicul de familie poate exclude o cauză medicală și poate orienta familia către psiholog sau psihiatru pediatric atunci când este necesar. Ajutorul trebuie cerut urgent dacă minorul vorbește despre moarte, automutilare, spune că nu mai vrea să trăiască, prezintă atacuri de panică severe sau există suspiciunea de violență ori abuz. În aceste situații nu așteptăm să treacă de la sine.

Care sunt cele mai importante trei recomandări pe care le-ați da, ca medic de familie, părinților în primele săptămâni de școală?

Dacă ar fi să aleg doar trei recomandări, prima ar fi să protejăm rutina copilului. În primele săptămâni nu aș încărca programul cu prea multe activități. Ora de culcare și cea de trezire trebuie să rămână constante, copilul să aibă timp pentru masă, mișcare, joacă și odihnă. Somnul insuficient se poate manifesta prin neatenție, iritabilitate, dificultăți de învățare și îmbolnăviri mai frecvente. Uneori problema nu este lipsa de disciplină, ci pur și simplu oboseala.

A doua recomandare este să folosim măsurile de prevenție care chiar funcționează: spălarea mâinilor, aerisirea camerelor și a claselor, vaccinarea și păstrarea copilului acasă atunci când are febră sau o stare generală proastă. Nu recomand vitamine, siropuri pentru imunitate sau antibiotice preventive. Un copil va mai răci, iar obiectivul realist nu este să eliminăm toate virozele, ci să reducem riscul de transmitere și să recunoaștem la timp o evoluție nefavorabilă.

A treia recomandare este ca părinții să observe copilul, nu doar rezultatele lui. În fiecare zi aș rezerva câteva minute pentru o discuție liniștită, fără interogatoriu. În loc de „Cum a fost la școală?”, putem întreba „Care a fost partea cea mai ușoară?” sau „A fost ceva care te-a făcut să te simți inconfortabil?”. Durerile repetate de burtă sau de cap, somnul agitat, plânsul de dimineață, izolarea ori refuzul școlii pot fi primele semne ale anxietății, bullyingului sau unei dificultăți de învățare.

Pe scurt, în primele săptămâni copilul are nevoie de rutină, prevenție simplă și un părinte disponibil să observe și să asculte. Nu are nevoie de presiune pentru performanță, de un program supraîncărcat sau de suplimente promovate ca soluții rapide.

Înscriere la Medic de familie Cezar Iancu – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Durerea de ceafă care nu trece, rigiditatea resimțită dimineața sau furnicăturile care coboară spre braț sunt semne pe care mulți dintre noi le ignoră, punându-le pe seama oboselii sau a unei poziții incomode la birou. În multe cazuri, însă, în spatele acestor simptome se ascunde spondiloza cervicală — o afecțiune extrem de frecventă, mai ales după vârsta de 40 de ani.

Ce este spondiloza cervicală?

Spondiloza cervicală este o afecțiune degenerativă care afectează structurile coloanei vertebrale la nivelul gâtului (coloana cervicală) — discurile intervertebrale, vertebrele, articulațiile mici dintre acestea (articulațiile fațetare) și ligamentele din jur. Practic, este echivalentul „uzurii” pe care o suferă orice structură supusă solicitării repetate de-a lungul anilor, similară artrozei care apare la genunchi sau la șold, dar localizată la nivelul coloanei cervicale.

Cu vârsta, discurile intervertebrale își pierd treptat din conținutul de apă și din elasticitate, își micșorează înălțimea și devin mai puțin eficiente în a amortiza mișcările gâtului. Ca răspuns la această uzură, organismul formează adesea excrescențe osoase numite osteofiți, în încercarea de a stabiliza zona. Aceste modificări pot, la rândul lor, să îngusteze spațiile prin care trec rădăcinile nervoase sau măduva spinării, generând simptomele specifice bolii.

Este important de reținut că spondiloza cervicală este extrem de frecventă: majoritatea oamenilor prezintă, la o examinare imagistică, un anumit grad de modificări degenerative cervicale odată ce trec de vârsta de 50-60 de ani, chiar și în absența oricărui simptom. Prezența modificărilor pe o radiografie sau un RMN nu înseamnă automat că acestea sunt cauza durerii resimțite — corelarea dintre imagistică și tabloul clinic este un pas esențial pe care medicul îl face în procesul de diagnostic.

De ce apare spondiloza cervicală?

Cauza principală este procesul natural de îmbătrânire a coloanei vertebrale, însă mai mulți factori pot accelera sau agrava acest proces degenerativ:

• Vârsta — factorul de risc cel mai important; incidența crește constant după 40 de ani.
• Solicitarea repetitivă a gâtului — posturi prelungite în fața calculatorului sau a telefonului, activități profesionale care presupun mișcări repetate ale capului și gâtului.
• Postura incorectă — poziția „capului împins înainte”, frecventă la persoanele care petrec ore în șir la birou, crește semnificativ presiunea asupra coloanei cervicale.
• Traumatismele anterioare — accidentele, în special cele de tip „whiplash” (mișcare bruscă de accelerare-decelerare a gâtului), pot accelera degenerarea discurilor.
• Factori genetici — predispoziția familială joacă un rol în viteza cu care apar modificările degenerative.
• Sedentarismul și deficitul de tonus muscular — musculatura slab dezvoltată la nivelul gâtului și al centurii scapulare oferă un suport mai redus coloanei cervicale.
• Fumatul — afectează negativ vascularizația discurilor intervertebrale, grăbind deshidratarea acestora.
• Suprapondere și obezitate — pot contribui indirect la suprasolicitarea structurilor coloanei.

Simptomele spondilozei cervicale

Manifestările variază considerabil de la o persoană la alta, de la un simplu disconfort ocazional până la simptome neurologice mai severe:

• Durere și rigiditate la nivelul gâtului, adesea mai accentuată dimineața sau după perioade lungi în aceeași poziție.
• Limitarea mobilității cervicale — dificultate la întoarcerea capului, de exemplu la manevrarea autovehiculului.
• Cefalee cu punct de plecare la baza craniului.
• Durere iradiată spre umăr, braț sau omoplat, uneori însoțită de senzație de arsură.
• Amorțeli sau furnicături la nivelul brațului, antebrațului sau mâinii, atunci când este afectată o rădăcină nervoasă (radiculopatie cervicală).
• Scăderea forței musculare la nivelul membrului superior, în formele mai avansate.
• Zgomote articulare (cracmente) la mișcarea gâtului.
• Amețeli sau tulburări de echilibru, resimțite ocazional de unii pacienți.

În cazurile mai severe, atunci când modificările degenerative comprimă măduva spinării (mielopatie cervicală), pot apărea și dificultăți de mers, tulburări de coordonare a mâinilor sau probleme la nivelul controlului vezicii urinare. Aceste semne necesită evaluare medicală promptă.

Diagnosticul spondilozei cervicale

Diagnosticul începe întotdeauna cu un consult medical amănunțit, care include:

Anamneza — medicul va discuta despre caracterul durerii, momentul apariției, factorii care o agravează sau o ameliorează, precum și despre eventualele traumatisme sau afecțiuni asociate.

Examenul clinic — evaluarea mobilității gâtului, a forței musculare, a reflexelor și a sensibilității la nivelul membrelor superioare, pentru a stabili dacă există sau nu afectare neurologică.

Investigațiile imagistice, recomandate în funcție de tabloul clinic:

• Radiografia cervicală — oferă o primă imagine asupra spațiilor intervertebrale și a eventualilor osteofiți.
• RMN (rezonanța magnetică) cervicală — investigația de elecție atunci când există suspiciunea de afectare a discurilor, a rădăcinilor nervoase sau a măduvei spinării, oferind cele mai detaliate imagini ale țesuturilor moi.
• CT (tomografia computerizată) — utilă în special pentru evaluarea detaliată a structurilor osoase.
• Electromiografia (EMG) — poate fi indicată atunci când trebuie confirmată sau precizată afectarea unei rădăcini nervoase.

Scopul acestor investigații nu este doar confirmarea diagnosticului, ci și excluderea altor cauze posibile ale simptomelor, precum și stabilirea unui plan de tratament personalizat.

Tratamentul spondilozei cervicale

Vestea bună este că marea majoritate a pacienților cu spondiloză cervicală răspund favorabil la tratamentul conservator, fără a fi necesară intervenția chirurgicală. Abordarea este, de regulă, multimodală și individualizată, adaptată severității simptomelor și obiectivelor fiecărui pacient.

Tratamentul medicamentos

În fazele acute, medicul poate recomanda antiinflamatoare nesteroidiene, miorelaxante sau, în anumite situații, analgezice, pentru a controla durerea și a permite pacientului să participe activ la programul de recuperare.

Recuperarea medicală — pilonul central al tratamentului

Recuperarea medicală (fizioterapia și kinetoterapia) reprezintă, conform datelor din literatura de specialitate, componenta cu cel mai bun raport beneficiu-risc în managementul spondilozei cervicale, fiind recomandată ca primă linie de tratament, alături de educarea pacientului. Managementul inițial al durerii cervicale mecanice și al spondilozei cervicale este, de regulă, conservator, sub forma terapiilor fizice și a analgeziei, iar ghidurile de practică clinică confirmă superioritatea unei abordări multimodale față de o singură metodă izolată de tratament.

Un program de recuperare medicală bine construit poate include:

• Kinetoterapie individualizată — exerciții de mobilizare a coloanei cervicale, exerciții de stretching pentru musculatura gâtului și a umerilor, precum și exerciții izometrice care ajută la menținerea tonusului muscular fără a suprasolicita articulațiile.
• Exerciții de stabilizare scapulară — întărirea musculaturii din jurul omoplaților, care susține indirect coloana cervicală.
• Terapie manuală — mobilizări blânde efectuate de kinetoterapeut, cu scopul de a ameliora rigiditatea și de a îmbunătăți amplitudinea mișcărilor.
• Electroterapie — curenți terapeutici utilizați pentru reducerea durerii și relaxarea musculară.
• Ultrasunetul terapeutic și termoterapia — metode care contribuie la relaxarea țesuturilor și la ameliorarea disconfortului local.
• Tracțiunea cervicală, utilizată selectiv, sub îndrumare medicală, pentru a reduce presiunea asupra structurilor nervoase.
• Balneoterapia, ca parte a unor programe complexe de recuperare.
• Educația posturală — corectarea poziției capului și a gâtului în activitățile zilnice, un element esențial pentru prevenirea recidivelor.

Studii recente arată că programe standardizate de recuperare, care combină mobilizarea cervicală, exercițiile de stretching, exercițiile izometrice, stabilizarea scapulară și metodele fizicale precum electroterapia, ultrasunetul, termoterapia și balneoterapia, aduc îmbunătățiri obiective ale proprietăților musculaturii cervicale și scapulare la pacienții cu spondiloză cervicală, chiar și pe perioade relativ scurte de tratament.

Un program de recuperare medicală este eficient în special atunci când este continuu și individualizat: frecvența ședințelor, tipul de exerciții și progresia acestora se stabilesc de către medicul specialist în recuperare medicală, împreună cu kinetoterapeutul, în funcție de evoluția fiecărui pacient.

Alte metode conservatoare

• Purtarea unui guler cervical poate fi recomandată punctual, pe perioade scurte, în special în fazele acute sau după anumite traumatisme; utilizarea prelungită și necontrolată nu este însă indicată, deoarece poate favoriza pierderea tonusului muscular.
• Infiltrațiile (de exemplu, injecțiile epidurale cu cortizon) pot fi luate în calcul de medicul specialist în cazurile cu durere radiculară persistentă, atunci când tratamentul conservator standard nu este suficient.

Tratamentul chirurgical

Intervenția chirurgicală este rezervată unui procent redus de cazuri — atunci când există afectare neurologică progresivă, compresie semnificativă a măduvei spinării (mielopatie) sau atunci când simptomele persistă în ciuda unui tratament conservator corect condus pe o perioadă suficientă de timp. Decizia se ia întotdeauna individualizat, în urma unei evaluări complete.

Ce poate face pacientul pentru a preveni agravarea simptomelor

• Menținerea unei posturi corecte, atât la birou, cât și în timpul utilizării telefonului mobil.
• Pauze regulate din poziția statică, cu mobilizare ușoară a gâtului la fiecare 30-45 de minute.
• Exerciții regulate de întărire a musculaturii gâtului și a spatelui, ideal recomandate de un specialist.
• Alegerea unei perne adecvate, care să mențină alinierea coloanei cervicale în timpul somnului.
• Evitarea mișcărilor bruște sau a suprasolicitării gâtului.
• Renunțarea la fumat, dat fiind efectul acestuia asupra sănătății discurilor intervertebrale.

Întrebări frecvente despre spondiloză

Spondiloza cervicală se vindecă definitiv?

Fiind un proces degenerativ, modificările structurale nu pot fi „inversate” complet, însă simptomele pot fi controlate foarte bine prin tratament conservator, iar majoritatea pacienților ajung la o ameliorare semnificativă a durerii și a calității vieții.

Este necesar un RMN pentru diagnostic?

Multe cazuri se diagnostichează pe baza examenului clinic și a unei radiografii. RMN-ul devine necesar atunci când există suspiciunea de afectare a rădăcinilor nervoase sau a măduvei spinării, sau atunci când simptomele persistă în ciuda tratamentului inițial.

Cât durează recuperarea medicală în spondiloza cervicală?

Durata variază în funcție de severitatea afecțiunii și de răspunsul individual la tratament — de la câteva săptămâni, pentru cazurile ușoare, până la programe mai extinse, cu ședințe periodice, în formele cronice sau recidivante.

Pot face sport dacă am spondiloză cervicală?

Da, activitatea fizică este de regulă recomandată, cu adaptarea tipului de exerciții la recomandarea specialist. Anumite mișcări bruște sau sporturile de contact pot necesita precauții suplimentare.

Când trebuie să mă adresez urgent unui medic?

Dacă apar amorțeli progresive, scădere marcată a forței musculare la nivelul brațelor sau mâinilor, tulburări de mers sau de echilibru, ori probleme la nivelul controlului sfincterian, este necesară o evaluare medicală de urgență.

Aflați mai multe despre Pachetele noastre de proceduri de Kinetoterapie și Fizioterapie la prețuri foarte avantajoase.  

Programări Recuperare medicală – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Medic Primar Cardiologie, Doctor în Medicină

Bolile cardiovasculare reprezintă principala cauză de mortalitate la femei, fiind responsabile de o treime din decesele înregistrate în rândul femeilor. În ciuda acestui aspect, bolile cardiovasculare rămân subdiagnosticate și subtratate și, deși mortalitatea cardiovasculară a scăzut în ultimele decenii, această reducere este mai puțin pronunțată la femei, motiv pentru care se impune o strategie de prevenție și management adaptată.

Particularități ale factorilor de risc cardiovascular

1.Diferențe biologice și fiziopatologice pe parcursul vieții, marcate în special de menopauză

– prin scăderea nivelului de estrogeni, asociată cu disfuncția endotelială, reducerea biodisponibilității oxidului nitric, creșterea rigidității arteriale. Aceste modificări favorizează dezvoltarea accelerată a aterosclerozei, cu o distribuție particulară, respectiv afectare microvasculară frecventă, cu impact clinic.

2.Femeile prezintă frecvent simptome atipice

– fatigabilitate, disconfort toracic, dureri atipice, palpitații, ceea ce conduce adesea la confuzie și întârzierea prezentării la medic, respectiv inițierea tardivă a tratamentului, cu impact negativ asupra prognosticului.

3.Factorii de risc tradiționali au un impact disproporționat la femei, de exemplu:

• hipertensiunea arterială este mai frecventă la femei;
• diabetul zaharat de tip 2 conferă un risc cardiovascular mai mare la femei comparativ cu bărbații (de aproximativ 4 ori vs 2,5 ori);
• fumatul, mai puțin prevalent, are un impact relativ mai mare asupra riscului cardiovascular la femei;
• obezitatea (aproximativ o treime dintre femei sunt obeze, în special cu obezitate centrală).

4.Există factori de risc specifici care contribuie suplimentar la riscul cardiovascular; factori de „creștere” a riscului:

• menopauza (precoce) și declinul estrogenic;
• complicațiile cardiovasculare ale sarcinii (preeclampsie, diabet gestațional);
• prezența ovarelor polichistice;
• incidența crescută a disfuncțiilor tiroidiene;
• particularități psihice: depresia și anxietatea sunt de 2 ori mai frecvente la femei, stresul cronic și sindromul de oboseală cronică, de asemenea. Tulburările de alimentație (bulimia și anorexia sunt mai frecvente).

5.Prezența bolilor autoimune, mai frecvente la femei

– lupusul eritematos sau artrita reumatoidă dublează riscul cardiovascular, alături de terapiile de lungă durată cu corticosteroizi.

6.Bolile cronice de rinichi sunt mai frecvente la femei și reprezintă factor de risc independent pentru afecțiunile cardiovasculare.

-bolile inflamatorii intestinale sunt, de asemenea, mai frecvente la femei, iar statusul proinflamator este asociat cu ateroscleroza.

7.Afecțiunile pulmonare

– astmul bronșic are o incidență mare la femei; dispneea trebuie luată în considerare cu seriozitate la femei, pentru că poate masca un episod de angină sau o boală valvulară asociată, embolie pulmonară.

8.Problemele ortopedice, favorizate de osteoporoză, precum și consumul crescut de medicamente antiinflamatorii steroidiene și nonsteroidiene cresc independent riscul cardiovascular.

Rolul terapiei hormonale

Terapia de substituție hormonală a fost intens studiată în contextul prevenției cardiovasculare. Conform ghidurilor europene și americane actuale, nu este recomandată pentru prevenția primară sau secundară a bolilor cardiovasculare.

Studiul Women’s Health Initiative (WHI) a demonstrat absența unui beneficiu cardiovascular global și un potențial risc crescut de evenimente tromboembolice și accident vascular cerebral.

Cu toate acestea, conceptul de „timing hypothesis” sugerează că inițierea terapiei la femei mai tinere (<60 ani sau <10 ani de la menopauză) poate avea un profil de siguranță mai favorabil, prin îmbunătățirea profilului lipidic: scade LDL (colesterolul rău), crește HDL (colesterolul bun), îmbunătățirea sensibilității la insulină.

În general, femeile trăiesc mai mult și acumulează mai multe comorbidități pe parcurs, făcând îngrijirea dificilă. Toate particularitățile factorilor de risc cardiovasculari la femei atrag atenția asupra unei nevoi de abordare comprehensivă și personalizată atunci când vorbim de prevenția bolilor cardiovasculare la femei.

Prevenția începe cu conștientizare și înțelegere, trebuie să fie:

• precoce (începând din perioada reproductivă)
• continuă (pe tot parcursul vieții)
• individualizată

Măsurile recomandate includ: controlul tensiunii arteriale, managementul dislipidemiei, screeningul pentru diabet, promovarea unui stil de viață sănătos, întreruperea fumatului, activitatea fizică regulată, controlul tulburărilor de somn, controlul stresului.

Boala cardiovasculară la femei reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, caracterizată prin particularități biologice, clinice și sociale distincte. Recunoașterea acestor diferențe și integrarea lor în strategiile de prevenție și tratament sunt esențiale pentru reducerea mortalității și îmbunătățirea prognosticului.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Programări la Dr. Luminița Rotaru – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Monitorizarea pacientului oncologic este o etapă esențială în îngrijirea pe termen lung după tratamentul cancerului. Consultațiile periodice, investigațiile imagistice, analizele de laborator și evaluarea stării generale de sănătate contribuie la depistarea precoce a unei eventuale recidive, la identificarea efectelor adverse ale tratamentului și la adaptarea planului terapeutic în funcție de nevoile fiecărui pacient.

Dr. Valentina Bălșanu, medic oncolog în cadrul centrului medical Auxologico Cardiorec, explică de ce monitorizarea pe termen lung reprezintă o componentă esențială a îngrijirii moderne și cum contribuie aceasta la menținerea calității vieții și la optimizarea rezultatelor terapeutice.

De ce este monitorizarea pacientului oncologic atât de importantă? 

 Monitorizarea pacientului oncologic reprezintă o componentă esențială a managementului terapeutic, având un rol determinant în optimizarea rezultatelor pe termen lung și în îmbunătățirea calității vieții pacientului. Importanța acesteia derivă din caracterul dinamic al bolii oncologice și din necesitatea unei supravegheri continue atât a evoluției afecțiunii, cât și a răspunsului la tratament.

Prin intermediul monitorizării periodice pot fi identificate precoce eventualele recidive sau progresii ale bolii, precum și complicațiile asociate tratamentelor oncologice, permițând intervenții terapeutice rapide și adaptate fiecărui caz.

În același timp, evaluarea constantă a statusului clinic și biologic al pacientului facilitează ajustarea strategiilor terapeutice în funcție de eficacitatea și tolerabilitatea acestora, contribuind la personalizarea actului medical.

Monitorizarea nu se limitează însă la detectarea modificărilor oncologice. Ea include și evaluarea efectelor adverse pe termen scurt și lung, a comorbidităților, a stării nutriționale, a statusului funcțional și a impactului psihologic al bolii. Prin această abordare multidimensională, pacientul beneficiază de o îngrijire integrată, centrată nu doar pe controlul bolii, ci și pe menținerea unei calități cât mai bune a vieții.

Ce înseamnă, concret, „monitorizare oncologică” după finalizarea tratamentului?

Monitorizarea oncologică după finalizarea tratamentului reprezintă ansamblul evaluărilor clinice, paraclinice și imagistice efectuate periodic, conform unui plan individualizat, cu scopul de a supraveghea evoluția pacientului și de a identifica precoce orice modificare ce ar putea influența prognosticul sau conduita terapeutică.

Aceasta nu presupune doar confirmarea absenței bolii, ci o abordare complexă, orientată către menținerea stării de sănătate și a calității vieții pe termen lung.

În practică, monitorizarea include consultații periodice, examen clinic, analize de laborator, investigații imagistice și, atunci când sunt indicate, determinarea unor biomarkeri specifici sau alte explorări complementare. Frecvența și tipul acestor evaluări sunt stabilite în funcție de tipul și stadiul cancerului, tratamentul administrat, riscul de recidivă, precum și de particularitățile fiecărui pacient.

Care sunt principalele obiective ale monitorizării?

Un prim obiectiv îl constituie detectarea cât mai timpurie a unei eventuale recidive locale, regionale sau la distanță, precum și identificarea apariției unui al doilea cancer primar. Diagnosticul precoce al acestor situații poate permite instituirea rapidă a unui tratament adecvat și poate influența favorabil prognosticul pacientului.

Un alt obiectiv major este monitorizarea efectelor adverse acute și tardive ale tratamentelor oncologice. Chimioterapia, radioterapia, terapiile țintite, imunoterapia sau intervențiile chirurgicale pot determina complicații care apar la luni sau chiar ani după finalizarea tratamentului. Recunoașterea și managementul precoce al acestora contribuie la reducerea morbidității și la menținerea funcționalității pacientului.

Monitorizarea are, totodată, rolul de a evalua în mod constant starea clinică generală, statusul funcțional și nutrițional, precum și impactul psihologic și social al bolii. Supraviețuitorii de cancer se pot confrunta cu anxietate, depresie, fatigabilitate persistentă sau dificultăți de reintegrare socio-profesională, aspecte care necesită o abordare multidisciplinară și personalizată.

Consultațiile periodice reprezintă oportunități pentru educația medicală, promovarea unui stil de viață sănătos, încurajarea aderenței la recomandările terapeutice și implicarea activă a pacientului în propriul proces de îngrijire. Monitorizarea oncologică devine un instrument esențial al medicinei personalizate, orientat atât către controlul bolii, cât și către optimizarea stării generale de sănătate și a calității vieții pe termen lung.

Ce rol joacă investigațiile imagistice, precum CT-ul și RMN-ul, în monitorizarea pacientului oncologic?

 Investigațiile imagistice reprezintă un pilon fundamental al monitorizării pacientului oncologic, oferind informații esențiale privind evoluția bolii, eficacitatea tratamentului și identificarea precoce a unei eventuale recidive sau progresii.

Tomografia computerizată (CT) și rezonanța magnetică (RMN) sunt metode complementare, fiecare având indicații specifice, în funcție de tipul de neoplazie, localizarea acesteia și contextul clinic al pacientului.

Tomografia computerizată este una dintre cele mai utilizate metode de evaluare în oncologie, datorită capacității sale de a oferi imagini detaliate ale organelor și structurilor anatomice, fiind utilă atât pentru aprecierea răspunsului la tratament, cât și pentru detectarea leziunilor noi sau a progresiei bolii.

Rezonanța magnetică, prin contrastul superior al țesuturilor moi și lipsa expunerii la radiații ionizante, este preferată în anumite tipuri de cancer, precum cele ale sistemului nervos central, ficatului, pelvisului sau aparatului musculo-scheletal, unde poate furniza informații de o acuratețe deosebită.

Un aspect important este faptul că investigațiile imagistice nu sunt efectuate după un protocol universal, ci sunt recomandate în funcție de ghidurile clinice și de profilul individual al pacientului.

Alegerea metodei imagistice, precum și frecvența examinării, sunt influențate de tipul și stadiul bolii, tratamentul administrat, riscul de recidivă și simptomele apărute pe parcursul monitorizării. Astfel, scopul nu este realizarea unui număr cât mai mare de investigații, ci utilizarea lor judicioasă, atunci când acestea pot aduce informații relevante pentru conduita terapeutică.

Cât de frecvent se recomandă efectuarea acestor investigații în perioada de urmărire?

Frecvența investigațiilor imagistice în perioada de monitorizare este stabilită individualizat și depinde de o serie de factori, printre care tipul și stadiul neoplaziei, tratamentul administrat, riscul de recidivă, particularitățile biologice ale tumorii și starea clinică a pacientului.

În general, monitorizarea este mai intensă în primii ani după finalizarea tratamentului, perioadă în care riscul de recidivă este, pentru multe tipuri de cancer, mai ridicat.

Ulterior, în absența unor modificări clinice sau imagistice sugestive, intervalul dintre evaluări poate fi extins. De asemenea, apariția unor simptome noi sau modificarea parametrilor biologici poate impune efectuarea unor investigații suplimentare, indiferent de calendarul inițial de monitorizare.

Pe lângă imagistică, ce alte investigații sunt esențiale în monitorizarea pacientului oncologic?

Consultația clinică rămâne unul dintre cele mai importante elemente ale monitorizării. Anamneza atentă și examenul fizic pot evidenția apariția unor simptome sau semne sugestive pentru recidivă, progresia bolii ori efecte adverse tardive ale tratamentului. În multe situații, modificările clinice reprezintă primul indiciu care justifică efectuarea unor investigații suplimentare.

Analizele de laborator au, de asemenea, un rol esențial. Hemoleucograma, evaluarea funcției hepatice și renale, markerii inflamatori și alți parametri biochimici permit monitorizarea stării generale a pacientului și identificarea unor complicații asociate tratamentului sau bolii.

În anumite tipuri de cancer, determinarea markerilor tumorali poate fi utilă în cadrul urmăririi. În funcție de localizarea tumorii și de tratamentele administrate, pot fi necesare și investigații specifice, precum examinările endoscopice, evaluările funcționale cardiace sau pulmonare, testele de densitate minerală osoasă, explorările hormonale ori evaluările neurologice.

Acestea sunt recomandate în special pentru depistarea efectelor tardive ale terapiei oncologice și pentru monitorizarea funcției organelor care pot fi afectate de tratament.

Care este cel mai important lucru pe care pacienții ar trebui să îl înțeleagă despre monitorizarea pe termen lung după cancer?

 Cel mai important mesaj pe care pacienții ar trebui să îl înțeleagă este că finalizarea tratamentului oncologic nu înseamnă încheierea procesului de îngrijire, ci începutul unei noi etape, la fel de importante, dedicate monitorizării și menținerii stării de sănătate pe termen lung.

Succesul tratamentului nu depinde exclusiv de terapia administrată, ci și de continuitatea supravegherii medicale și de colaborarea activă dintre pacient și echipa multidisciplinară. În multe situații, diagnosticul timpuriu al unei recidive sau al unei complicații poate influența favorabil opțiunile terapeutice și prognosticul pacientului.

Comunicarea deschisă, prezentarea la controalele programate și semnalarea promptă a oricăror simptome noi sunt aspecte esențiale pentru o îngrijire eficientă și personalizată. În oncologia modernă, obiectivul nu este doar tratarea bolii, ci și asigurarea unei supraviețuiri de calitate, în care pacientul să beneficieze de suport medical continuu și de cele mai bune șanse pentru o viață activă și echilibrată.

La Auxologico Cardiorec, pacienții pot beneficia de Consultații de Oncologie cu bilet de trimitere CAS, în cadrul ambulatoriului de specialitate, la Dr. Valentina Bălșanu, Medic Specialist Oncologie Medicală.

Programări Consultație Oncologie – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

RMN gât cu substanță de contrast – află când este recomandată această investigație, ce afecțiuni poate depista, cum te pregătești înainte de examinare, cum se desfășoară procedura, ce rol are substanța de contrast și care sunt contraindicațiile de care trebuie să ții cont.

Imagistica prin rezonanta magnetica (RMN) a regiunii cervicale, efectuată cu substanță de contrast, este una dintre cele mai precise metode imagistice disponibile astăzi pentru evaluarea structurilor moi de la nivelul gâtului.

Dacă medicul dumneavoastră v-a recomandat această investigație, este firesc să vă întrebați ce presupune exact, de ce este necesară substanța de contrast, cum vă puteți pregăti și la ce riscuri sau contraindicații trebuie să fiți atenți.

Ce este RMN-ul de gât?

RMN-ul (imagistica prin rezonanță magnetică) este o metodă de diagnostic imagistic care folosește un câmp magnetic puternic și unde de radiofrecvență pentru a produce imagini detaliate ale structurilor interne ale corpului, fără a utiliza radiații ionizante (spre deosebire de radiografie sau computer tomograf).

RMN-ul regiunii cervicale (gâtul) vizualizează cu acuratețe:

• glanda tiroidă și paratiroidele;
• ganglionii limfatici cervicali;
• glandele salivare (parotide, submandibulare);
• structurile vasculare (artere carotide, vene jugulare);
• laringele și faringele;
• țesuturile moi, mușchii și fasciile gâtului;
• coloana cervicală și structurile nervoase adiacente (atunci când explorarea vizează și acest segment).

Substanța de contrast utilizată în RMN este, în marea majoritate a cazurilor, un compus pe bază de gadoliniu, un element cu proprietăți paramagnetice. Administrată intravenos, aceasta modifică temporar semnalul emis de țesuturi, evidențiind mult mai clar zonele cu vascularizație crescută, inflamație, infecție sau proliferare tumorală.

Practic, contrastul „luminează” diferențele dintre țesutul sănătos și cel patologic, oferind medicului radiolog informații pe care o examinare simplă, nativă, nu le-ar putea furniza cu aceeași claritate.

Când este recomandat RMN-ul de gât cu contrast?

Medicul curant – fie el endocrinolog, ORL-ist, chirurg, oncolog etc. – poate recomanda această investigație în mai multe situații clinice:

• Depistarea unei formațiuni tumorale la nivelul gâtului, tiroidei, glandelor salivare sau laringelui, atunci când examenul clinic sau ecografia ridică suspiciuni;
• Evaluarea ganglionilor limfatici măriți, pentru a stabili dacă modificările sunt de natură inflamatorie, infecțioasă sau malignă, precum și pentru stadializarea unor afecțiuni oncologice deja diagnosticate;
• Investigarea nodulilor tiroidieni cu caracteristici imprecise la ecografie, în special înaintea unei intervenții chirurgicale;
• Suspiciunea de abces sau colecție infecțioasă profundă la nivel cervical;
• Evaluarea structurilor vasculare (de exemplu, suspiciunea de tromboză, malformații vasculare sau invazie tumorală a vaselor mari);
• Monitorizarea postoperatorie sau post-tratament (chimioterapie, radioterapie) pentru a urmări evoluția unei leziuni cunoscute;
• Investigarea unor simptome persistente precum disfonie (răgușeală), disfagie (dificultate la înghițire), dureri cervicale inexplicabile sau tumefacții palpabile;
• Evaluare preoperatorie  înainte de intervenții chirurgicale complexe la nivelul gâtului, pentru o hartă anatomică precisă.

Este important de reținut că decizia de a folosi sau nu substanță de contrast aparține medicului radiolog, în colaborare cu medicul care a recomandat investigația, în funcție de întrebarea clinică la care trebuie să se răspundă.

Ce patologii poate diagnostica RMN-ul de gât cu contrast?

Datorită rezoluției excelente a țesuturilor moi, RMN-ul cervical cu contrast poate identifica sau caracteriza:

• Tumori benigne și maligne ale glandei tiroide, glandelor salivare, laringelui, faringelui sau ale țesuturilor moi cervicale;
• Adenopatii (ganglioni limfatici măriți) de cauză inflamatorie, infecțioasă sau neoplazică, inclusiv metastaze ganglionare de la tumori situate în alte zone ale capului și gâtului;
• Chisturi congenitale (chist de canal tireoglos, chist branhial);
• Procese infecțioase profunde, precum abcesele retrofaringiene sau parafaringiene;
• Malformații vasculare sau anomalii ale arterelor carotide și venelor jugulare;
• Afecțiuni ale glandelor salivare, inclusiv sialadenita (inflamația glandelor) sau litiaza salivară complicată;
• Extensia locală a tumorilor provenite din regiunea capului și gâtului, esențială pentru stadializarea corectă a bolii și planificarea tratamentului chirurgical sau oncologic;
• Modificări post-radioterapie sau recidive tumorale, greu de diferențiat uneori de fibroza cicatriceală fără substanță de contrast.

Cum te pregătești pentru examinare

Pregătirea pentru un RMN de gât cu substanță de contrast este, în general, simplă, însă există câteva aspecte esențiale de care trebuie să țineți cont:

1. Analize de sânge prealabile – creatinină serică și uree, deoarece gadoliniul se elimină pe cale renală, iar la pacienții cu insuficiență renală severă există riscuri specifice.
2. Post alimentar – de regulă, nu este necesar postul alimentar pentru un RMN de gât, cu excepția cazului în care medicul recomandă altfel
3. Informați medicul despre:
   • eventuale alergii, în special reacții anterioare la substanțe de contrast;
   • boli renale cunoscute;
   • sarcină sau suspiciune de sarcină;
   • prezența unor implanturi metalice, proteze, stimulatoare cardiace, clipsuri vasculare, proteze auditive sau alte dispozitive electronice implantate;
   • istoric de claustrofobie
4. Îndepărtarea obiectelor metalice – bijuterii, ceasuri, agrafe de păr, proteze dentare mobile, aparate auditive și orice alt obiect metalic trebuie scoase înainte de examinare, deoarece pot interfera cu câmpul magnetic sau pot provoca arsuri.
5. Îmbrăcăminte – halate speciale pentru procedură din partea clinicii

Cum decurge procedura și cât durează?

Pacientul este introdus în poziție culcată, pe spate. Capul și gâtul sunt poziționate central, uneori folosindu-se o bobină specială (antenă) plasată în jurul gâtului pentru a îmbunătăți calitatea imaginilor.

Pașii generali sunt:

• Poziționare – tehnicianul vă va ajuta să vă instalați confortabil pe masa de examinare;
• Secvențe native (fără contrast) – se realizează inițial o serie de imagini fără substanță de contrast;
• Administrarea contrastului – la un moment stabilit de protocol, se injectează substanța de contrast printr-o venă periferică (de obicei la nivelul brațului), folosind un cateter intravenos montat înainte de începerea examinării;
• Secvențe postcontrast – după administrare, se achiziționează un nou set de imagini, care evidențiază captarea contrastului de către diferitele structuri.

Pe parcursul examinării, aparatul emite zgomote ritmice, uneori destul de puternice, motiv pentru care pacienților li se oferă căști sau dopuri de urechi. Este esențial să stați nemișcat pentru a obține imagini clare.

Durata totală a unui RMN de gât cu substanță de contrast variază, în general, între 30 și 45 de minute, în funcție de complexitatea protocolului solicitat și de numărul de secvențe necesare.

Administrarea substanței de contrast

Substanța de contrast pe bază de gadoliniu este considerată, în general, sigură și bine tolerată. Câteva aspecte practice:

• Se administrează intravenos, printr-un cateter montat de obicei la nivelul antebrațului;
• Cantitatea utilizată este calculată în funcție de greutatea corporală;
• Unii pacienți pot resimți, la momentul injectării, o senzație de răceală trecătoare la nivelul brațului sau un gust metalic în gură – ambele sunt normale și dispar rapid;
• Rareori pot apărea reacții alergice, însă personalul medical monitorizează atent pacientul pe durata examinării și după administrare;

Contraindicații și precauții

Deși RMN-ul cu substanță de contrast este o procedură sigură pentru majoritatea pacienților, există situații în care nu este recomandată sau necesită precauții speciale:

• Insuficiență renală severă – la pacienții cu boală renală cronică avansată, administrarea gadoliniului poate fi asociată, în cazuri rare, cu o afecțiune numită fibroză sistemică nefrogenă. De aceea, funcția renală este evaluată în prealabil, iar decizia de administrare se ia individual;
• Sarcină – substanța de contrast traversează bariera placentară, astfel încât utilizarea sa în timpul sarcinii este rezervată doar situațiilor în care beneficiul depășește clar riscul potențial, la recomandarea explicită a medicului;
• Alergie cunoscută la gadoliniu – pacienții cu antecedente de reacții alergice la substanțe de contrast pe bază de gadoliniu necesită o evaluare atentă și, uneori, premedicație;
• Dispozitive metalice incompatibile cu RMN – stimulatoare cardiace mai vechi, anumite clipsuri de anevrism cerebral, implanturi cohleare sau alte dispozitive electronice neomologate pentru mediul RMN pot reprezenta o contraindicație absolută pentru întreaga examinare (nu doar pentru contrast);
• Claustrofobie severă – nu este o contraindicație medicală propriu-zisă, dar poate necesita sedare ușoară sau utilizarea unui aparat RMN de tip „deschis”, acolo unde este disponibil.

Este esențial ca, înainte de programare, pacientul să completeze un chestionar detaliat de siguranță RMN și să discute deschis cu medicul sau tehnicianul orice nelămurire legată de starea sa de sănătate.

După examinare: ce urmează?

După încheierea RMN-ului, pacientul își poate relua imediat activitățile obișnuite; nu este necesară o perioadă de recuperare specială. Se recomandă hidratare corespunzătoare în orele următoare, pentru a favoriza eliminarea renală a substanței de contrast.

Imaginile obținute sunt analizate de medicul radiolog, care redactează un raport detaliat. Rezultatele sunt de regulă disponibile în câteva zile lucrătoare.

Întrebări frecvente despre RMN gât cu substanță de contrast

Este dureroasă administrarea substanței de contrast? Nu. Singurul disconfort este cel asociat montării unui cateter intravenos, similar unei recoltări obișnuite de sânge.

Cât timp rămâne substanța de contrast în organism? La persoanele cu funcție renală normală, aproximativ 90% din gadoliniu este eliminat prin urină în primele 24 de ore.

Pot conduce mașina după investigație? Da, dacă nu s-a administrat sedare. Dacă a fost necesară sedarea, este recomandat ca pacientul să fie însoțit și să nu conducă în ziua respectivă.

Este necesară o recomandare medicală pentru acest RMN? Da, RMN-ul cu substanță de contrast se efectuează pe baza unei recomandări medicale, care precizează zona de interes și, dacă este cazul, necesitatea contrastului.

RMN-ul de gât cu contrast emite radiații? Nu. Spre deosebire de radiografie sau CT, RMN-ul folosește câmpuri magnetice și unde radio, fără radiații ionizante.

Se poate face RMN cu contrast dacă am un stimulator cardiac? Depinde de tipul dispozitivului. Multe stimulatoare cardiace moderne sunt compatibile RMN („MRI conditional”), însă acest lucru trebuie confirmat de medicul cardiolog și de echipa de radiologie înainte de programare.

RMN-ul de gât cu substanță de contrast reprezintă o investigație imagistică de mare acuratețe, esențială în diagnosticarea și monitorizarea unei game largi de afecțiuni ale regiunii cervicale – de la patologia tiroidiană și ganglionară, până la tumorile de cap și gât sau afecțiunile vasculare. Este o procedură sigură, neinvazivă din punct de vedere al radiațiilor, care necesită totuși o pregătire atentă și o comunicare transparentă cu echipa medicală, mai ales în privința funcției renale, a eventualelor alergii și a prezenței implanturilor metalice.

Dacă medicul dumneavoastră v-a recomandat un RMN de gât cu substanță de contrast, cel mai bun sfat este să discutați deschis orice nelămurire înainte de programare, astfel încât investigația să se desfășoare în condiții optime de siguranță și confort.

*Acest articol are scop informativ și nu înlocuiește consultul medical de specialitate. Pentru orice decizie legată de investigații sau tratament, adresați-vă medicului dumneavoastră curant.

Dr. Bogdan Popescu

Medic Primar Radiologie-Imagistică Medicală

Programări RMN / CT – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Alergiile afectează un număr tot mai mare de persoane, iar identificarea corectă a alergenului este primul pas către un tratament eficient și o calitate mai bună a vieții.

În funcție de simptome și de istoricul pacientului, medicul alergolog poate recomanda una dintre cele mai utilizate metode de diagnostic: testarea cutanată Prick sau testarea cutanată Patch.

Testarea cutanată Prick

Testarea cutanată Prick este cea mai frecvent utilizată metodă pentru diagnosticarea alergiilor mediate de anticorpii IgE.

Ce poate identifica?

Acest test este recomandat pentru depistarea alergiilor la:

• polen;
• acarienii din praful de casă;
• mucegaiuri;
• epiteliul și părul animalelor;
• anumite alimente;

Cum se realizează?

Pe pielea antebrațului se aplică picături care conțin diferiți alergeni. Prin fiecare picătură se realizează o înțepătură superficială cu o lancetă sterilă. După aproximativ 15–20 de minute, medicul evaluează reacția pielii.

Dacă apare o mică umflătură însoțită de roșeață si prurit, rezultatul poate indica o sensibilizare la alergenul respectiv.

Avantajele testului Prick

• rezultat rapid, în aceeași consultație;
• metodă sigură și neinvazivă;
• disconfort redus;
• permite testarea simultană a mai multor alergeni.
• Lipsit de reactii adverse grave

Pregătirea înainte de test

Pacientul trebuie să informeze medicul despre tratamentele urmate. Antihistaminicele trebuie întrerupte cu 7-10 zile înainte, conform recomandării medicului, deoarece pot influența rezultatul.

Testarea cutanată Patch

Testarea cutanată Patch este utilizată pentru diagnosticarea dermatitei alergice de contact, o reacție alergică ce apare la câteva ore sau zile după contactul cu substanța responsabilă.

Ce poate identifica?

Testul este indicat pentru alergii la:

• nichel și alte metale;
• parfumuri;
• conservanți;
• coloranți;
• produse cosmetice;
• cauciuc;
• adezivi;
• alte substanțe chimice din mediul profesional sau casnic.

Cum se realizează?

Pe spatele pacientului sunt aplicate plasturi speciali care conțin diferiți alergeni. Aceștia rămân lipiți timp de 48 de ore, perioadă în care trebuie evitați dușul, transpirația excesivă și activitățile care pot desprinde plasturii.

Prima citire se efectuează după 48 de ore, iar evaluarea finală are loc, de regulă, la 72–96 de ore, deoarece unele reacții alergice apar mai târziu.

Avantajele testului Patch

• identifică alergiile de contact;
• ajută la stabilirea cauzei dermatitelor cronice;
• contribuie la prevenirea reapariției simptomelor prin evitarea alergenilor identificați.

Care este diferența dintre testul Prick și testul Patch?

Când este recomandat un consult alergologic?

Este indicat să vă adresați unui medic alergolog dacă prezentați:

• strănut repetat, secreții nazale sau nas înfundat;
• ochi roșii și lăcrimare frecventă;
• erupții cutanate sau urticarie;
• eczeme persistente;
• mâncărimi ale pielii;
• simptome care apar după consumul anumitor alimente sau după contactul cu diverse substanțe.

Testarea cutanată Prick și testarea cutanată Patch sunt investigații complementare, fiecare având un rol bine definit în diagnosticul alergiilor.

Alegerea testului potrivit se face exclusiv de către medicul alergolog, în funcție de simptome, istoricul medical și suspiciunea clinică. Un diagnostic corect permite stabilirea unui plan personalizat de tratament și prevenirea expunerii la alergenii responsabili.

Dr. Daniela Fărcășanu

Medic Alergolog 

Programări Alergologie – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

RMN de cot cu substanță de contrast – află când este recomandată această investigație, ce afecțiuni ale articulației cotului poate depista, cum te pregătești înainte de examinare, cum se desfășoară procedura, ce rol are substanța de contrast și care sunt contraindicațiile de care trebuie să ții cont.

Articulația cotului este o structură complexă, formată din oase, ligamente, tendoane, cartilaj și nervi care lucrează împreună pentru a permite mișcări precise ale brațului. Atunci când apar dureri, instabilitate, blocaje articulare sau traumatisme repetate (frecvente la sportivi), examenul clinic și radiografia simplă nu sunt întotdeauna suficiente pentru un diagnostic complet.

În aceste situații, medicul poate recomanda un IRM de cot cu substanță de contrast, o investigație care oferă imagini detaliate ale țesuturilor moi și ale structurilor intra-articulare.

Ce este RMN-ul de cot cu substanță de contrast?

RMN-ul (imagistica prin rezonanță magnetică) este o metodă imagistică ce folosește un câmp magnetic puternic și unde de radiofrecvență pentru a genera imagini detaliate ale structurilor interne, fără radiații ionizante. La nivelul cotului, RMN-ul evidențiază cu precizie:

• oasele (humerus, radius, ulnă) și eventualele modificări ale acestora;
• cartilajul articular;
• ligamentele colateral medial (ulnar) și colateral lateral (radial), esențiale pentru stabilitatea articulației;
• tendoanele mușchilor flexori și extensori (implicați în epicondilită și epitrohleită);
• nervul ulnar și alte structuri nervoase care traversează regiunea cotului;
• membrana sinovială și eventualele colecții lichidiene sau inflamatorii;
• mușchii și țesuturile moi periarticulare.

Substanța de contrast folosită este, de regulă, un compus pe bază de gadoliniu. Se injectează în venă, la nivelul brațului, circulă prin sânge, evidențiind zonele cu inflamație, infecție sau vascularizație anormală (de exemplu, tumori sau sinovită activă).

Când este recomandat RMN-ul de cot cu contrast?

Investigația poate fi recomandată în numeroase situații clinice:

• Dureri persistente de cot, fără o cauză clară la examenul clinic sau radiografic;
• Suspiciune de leziune ligamentară, în special a ligamentului colateral ulnar (medial), frecventă la sportivii care practică aruncări repetitive (baseball, handbal, tenis, volei);
• Instabilitate articulară sau senzație de „blocaj” la mișcare;
• Epicondilită laterală „cotul tenismenului” sau epitrohleită medială „cotul jucătorului de golf”, atunci când tratamentul conservator nu dă rezultate și se ia în calcul intervenția chirurgicală;
• Suspiciune de leziune de cartilaj sau osteocondrită disecantă, mai ales la adolescenți și tineri sportivi;
• Compresie sau leziune a nervului ulnar (sindrom de tunel cubital), atunci când simptomele neurologice (amorțeli, furnicături în degetele IV și V) nu se corelează clar cu investigațiile electrofiziologice;
• Traumatisme cu suspiciune de rupturi tendinoase (de exemplu, ruptura tendonului distal de biceps sau triceps);
• Formațiuni tumorale sau pseudotumorale la nivelul țesuturilor moi periarticulare;
• Evaluare postoperatorie, pentru a urmări vindecarea unei reparații ligamentare sau tendinoase, sau pentru a exclude o recidivă;
• Suspiciune de infecție articulară (artrită septică) sau osteomielită la nivelul oaselor cotului.

Ce patologii poate diagnostica RMN-ul de cot cu contrast?

Datorită rezoluției excelente pentru țesuturile moi, această investigație poate identifica sau caracteriza:

• Rupturi parțiale sau complete ale ligamentului colateral ulnar (medial) sau ale ligamentului colateral radial (lateral);
• Tendinopatii și rupturi tendinoase: epicondilită laterală, epitrohleită medială, ruptura tendonului distal de biceps sau triceps;
• Leziuni de cartilaj și osteocondrită disecantă, frecvent localizată la nivelul capitelului humeral;
• Sindromul de tunel cubital (compresia nervului ulnar) și alte neuropatii de compresie la nivelul cotului;
• Sinovită și artrită inflamatorie, cu îngroșarea membranei sinoviale și acumulare de lichid articular;
• Colecții infecțioase (abcese) sau osteomielită;
• Tumori benigne sau maligne ale țesuturilor moi sau osoase din regiunea cotului;
• Bursita olecraniană complicată sau asociată cu alte leziuni;
• Fracturi oculte (nedecelabile radiografic), în special la nivelul capului radial sau al epicondililor.

Cum te pregătești pentru examinare

Pregătirea pentru un RMN de cot cu substanță de contrast este relativ simplă, dar există aspecte esențiale de care trebuie să țineți cont:

1. Analize de sânge prealabile: majoritatea centrelor solicită o evaluare a creatininei și ureei înaintea administrării de gadoliniu, deoarece acesta se elimină pe cale renală.
2. Post alimentar: în general nu este necesar, cu excepția cazurilor în care se recomandă sedare.
3. Informați medicul despre:
   • alergii cunoscute, în special reacții anterioare la substanțe de contrast;
   • boli renale;
   • sarcină sau suspiciune de sarcină;
   • implanturi metalice, proteze articulare, stimulatoare cardiace, clipsuri vasculare sau alte dispozitive electronice;
   • eventuale intervenții chirurgicale anterioare la nivelul cotului (plăci, șuruburi metalice);
   • istoricul de claustrofobie.
4. Îndepărtarea obiectelor metalice: bijuterii, ceasuri, precum și orice obiect metalic trebuie scoase înainte de examinare.
5. Îmbrăcăminte: se recomandă haine confortabile, fără fermoare sau elemente metalice; multe centre oferă halate speciale.

Cum decurge procedura și cât durează

Examinarea are loc într-un aparat RMN, un tunel cilindric în care pacientul este poziționat, de obicei, cu brațul întins deasupra capului sau pe lângă corp, în funcție de protocolul folosit și de confortul pacientului.

Pe parcursul explorarii, aparatul emite zgomote ritmice, uneori intense, motiv pentru care se oferă căști sau dopuri de urechi. Este important să stați cât mai nemișcat pentru claritatea imaginilor.

Durata totală a unui RMN de cot cu substanță de contrast este, în general, de 30–40 de minute.

Contraindicații și precauții

• Insuficiență renală severă: la pacienții cu boală renală cronică avansată, administrarea de gadoliniu poate fi asociată, rar, cu fibroză sistemică nefrogenă; funcția renală este evaluată în prealabil, iar decizia se ia individualizat;
• Sarcină: substanța de contrast traversează bariera placentară, astfel încât utilizarea sa în sarcină este rezervată doar situațiilor în care beneficiul depășește clar riscul;
• Alergie cunoscută la gadoliniu: necesită evaluare atentă și, uneori, premedicație;
• Dispozitive metalice incompatibile cu RMN: anumite proteze articulare vechi, stimulatoare cardiace neomologate sau alte implanturi electronice pot reprezenta contraindicație pentru întreaga examinare;
• Infecție locală activă la nivelul pielii cotului: poate contraindica temporar injectarea intra-articulară, din cauza riscului de a introduce infecția în articulație;
• Claustrofobie severă: poate necesita sedare ușoară sau un aparat RMN de tip „deschis”, acolo unde este disponibil.

După examinare: ce urmează

După RMN, pacientul își poate relua imediat activitățile obișnuite. Se recomandă, de asemenea, hidratare corespunzătoare pentru a favoriza eliminarea renală a contrastului.

Imaginile sunt interpretate de medicul radiolog, care redactează un raport detaliat, disponibil de obicei în 5 zile lucrătoare. Rezultatele trebuie discutate întotdeauna cu medicul care a recomandat investigația (ortoped, medic de recuperare medicală sau medic sportiv), în contextul întregului tablou clinic.

Întrebări frecvente despre RMN cot cu substanță de contrast

RMN-ul de cot cu contrast emite radiații? Nu. RMN-ul folosește câmpuri magnetice și unde radio, fără radiații ionizante, spre deosebire de radiografie sau CT.

Este necesară o recomandare medicală pentru acest RMN? Da, investigația se efectuează pe baza recomandării unui medic specialist.

Se poate face RMN de cot dacă am o placă metalică din operație? De multe ori da, deoarece majoritatea implanturilor ortopedice moderne sunt compatibile cu RMN, însă acest lucru trebuie confirmat în prealabil de medicul radiolog, care va lua în calcul tipul de material și eventualele artefacte pe care le poate genera în imagini.

RMN-ul de cot cu substanță de contrast este o investigație de precizie, esențială pentru diagnosticarea leziunilor ligamentare, tendinoase, de cartilaj sau nervoase la nivelul acestei articulații complexe

Această investigație oferă informații detaliate, greu de obținut prin alte metode imagistice, sprijinind medicul specialist în alegerea celui mai potrivit plan de tratament – conservator sau chirurgical.

Dacă medicul dumneavoastră v-a recomandat un RMN de cot cu substanță de contrast, cel mai bun sfat este să discutați deschis, înainte de programare, orice nelămurire legată de starea dumneavoastră de sănătate, astfel încât investigația să se desfășoare în condiții optime de siguranță și confort.

*Acest articol are scop informativ și nu înlocuiește consultul medical de specialitate. Pentru orice decizie legată de investigații sau tratament, adresați-vă medicului dumneavoastră.

Dr. Bogdan Popescu

Medic Primar Radiologie-Imagistică Medicală

Programări RMN / CT – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Se spune că stresul este boala secolului sau epidemia societății moderne și nu cred că este o exagerare, dacă ținem cont de datele studiilor recente (care evidențiază că o majoritate covârșitoare a populației relatează că este expusă la cel puțin un tip de stres).

Zilnic, fiecare dintre noi experimentează situații stresante, fie acute, fie cronice: ritmul rapid al vieții, cu agenda încărcată și uneori cu un volum de muncă nerealist; conectarea permanentă prin tehnologie la informații sau la alte persoane; competiția continuă; dificultatea de a menține un echilibru între viața personală și cea profesională; multitasking-ul permanent; situațiile conflictuale de orice tip; dezavantajele mediului urban – aglomerația, zgomotul sau ambuteiajele. Sunt acele momente când simțim că „inima sare din piept”.

În fața acestor situații, stresul este o reacție adaptativă prin care organismul ne protejează și ne ajută să rămânem concentrați și motivați în atingerea obiectivelor – cum ar fi susținerea unui examen, respectarea unor termene-limită sau evitarea unor pericole.

Însă stresul prelungit sau stresul extrem poate avea consecințe nefaste asupra sănătății și poate afecta sistemul cardiovascular, imunitar, nervos central și endocrin.

Cum afectează stresul inima

În situații de stres acut, mecanismele de alarmă se declanșează, având ca rezultat eliberarea hormonilor de stres: adrenalina și cortizolul. Adrenalina face ca inima să bată mai repede și crește tensiunea arterială, iar cortizolul determină creșterea glicemiei, oferind suport energetic suplimentar. După ce amenințarea a trecut, nivelurile hormonilor revin la normal, la fel și tensiunea arterială și ritmul cardiac.

Pe termen lung, dacă factorii stresanți sunt prezenți continuu, această reacție de „luptă sau fugi” rămâne activată permanent și, în timp, dăunează inimii atât direct, cât și indirect, prin declanșarea sau agravarea altor factori de risc cardiovascular:

• apariția hipertensiunii arteriale;
• creșterea în greutate, stimulată de cortizol și adrenalină, care cresc pofta de mâncare, cu risc ulterior de obezitate, diabet zaharat și dislipidemii;
• tulburări de somn, în special privarea de somn;
• inflamație cronică, ce crește riscul de boală vasculară;
• comportamente nesănătoase ca metode de „combatere” a stresului: consum excesiv de alcool, băuturi energizante, fumat;
• inactivitate fizică asociată cu apariția depresiei.

Cum gestionăm stresul

Nu există reguli generale, pentru că nu toți ne stresăm din aceleași motive și, genetic, fiecare dintre noi are o rezistență diferită la stres.

În primul rând trebuie să conștientizăm situațiile stresante care ne fac rău și, dacă nu le putem elimina sau influența, să încercăm să le reducem impactul prin menținerea unui stil de viață sănătos:

• activitate fizică regulată;
• exerciții de relaxare;
• alocarea de timp pentru activități plăcute și hobby-uri;
• dietă sănătoasă și echilibrată;
• somn suficient;
• și, nu în ultimul rând, păstrarea simțului umorului – să facem „haz de necaz” alături de familie și prieteni.

Gestionarea stresului nu este un lux, ci o necesitate pentru menținerea sănătății inimii și a echilibrului general. Un organism supus permanent presiunii cedează treptat, iar consecințele pot fi serioase. De aceea, cultivarea rezilienței, adoptarea unor obiceiuri sănătoase și apelul la sprijin medical atunci când este nevoie reprezintă pași esențiali pentru a transforma stresul dintr-un pericol tăcut într-un factor controlabil al vieții moderne.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Programări la Dr. Luminița Rotaru – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Mecanismele fibrilației atriale

În anumite condiții, camerele din porțiunea superioară a inimii nu se mai contractă normal, regulat, în ritm sinusal, sub coordonarea unui centru numit nod sinusal, ci foarte rapid, haotic, cu o frecvență de 400-600 bătăi pe minut. Datorită unui mecanism de frânare aflat la nivelul porții de intrare în ventriculi, doar o parte dintre aceste impulsuri ajung în camerele inferioare ale inimii, ventriculele, rezultând o frecvență ventriculară medie de 100-175 bătăi pe minut.

Ca urmare, ventriculele se contractă neregulat și rapid, iar atriile, care practic nu se mai contractă eficient, permit stagnarea sângelui care “băltește”, creând condiții pentru formarea de cheaguri de sânge (trombi).

Acești trombi pot migra în circulație, determinând complicații severe, cea mai de temut fiind embolia cerebrală. Trombul poate ajunge și în alte teritorii vasculare, precum membrele inferioare sau alte organe.

Fibrilația atrială poate avea durate diferite: de la câteva minute sau ore, până la 7 zile – caz în care este numită paroxistică. Dacă durează peste o săptămână, până la restabilirea ritmului sinusal normal, este persistentă. Iar dacă are o durată de peste un an sau dacă este acceptată ca stare permanentă de către medic și pacient, este permanentă. Această clasificare este importantă pentru alegerea tratamentului.

Factori de risc în fibrilația atrială

Această tulburare de ritm poate apărea chiar și la pacienți fără afecțiuni cardiace, pe un cord normal, fiind declanșată de factori legați de stilul de viață: consum excesiv de alcool, cafea, alte stimulente, droguri (amfetamine, cocaină) și fumat.

Cel mai frecvent, fibrilația atrială este asociată sau complică afecțiuni cardiace cronice: boală cardiacă ischemică, valvulopatii, cardiomiopatii, intervenții chirurgicale pe cord, boli congenitale și insuficiență cardiacă. De cele mai multe ori, fibrilația atrială nu este o boală de sine stătătoare, ci o manifestare a altor afecțiuni.

Factorii de risc cardiovascular frecvent asociați sunt:

• Hipertensiunea arterială
• Vârsta > 65 de ani
• Sexul masculin
• Apneea în somn
• Diabetul zaharat
• Obezitatea
• Dislipidemia

Există și afecțiuni non-cardiace care pot declanșa fibrilația atrială, cum ar fi: infecții severe, boli tiroidiene, tulburări hidroelectrolitice. În aceste cazuri, tratamentul cauzei de bază este de obicei suficient pentru restabilirea ritmului sinusal, mai ales dacă pacientul nu are afectare cardiacă preexistentă.

Simptome ale fibrilației atriale

Simptomatologia este foarte variată – pornind de la absența completă a simptomelor (formă asimptomatică), până la manifestări nespecifice sau chiar debut prin complicații severe, precum accidentul vascular cerebral.

Simptome frecvente:

• Palpitații
• Dificultăți de respirație
• Amețeleli
• Dureri toracice
• Astenie
• Scăderea toleranței la efort
• Lipotimii sau sincopă (când frecvența este foarte mare)
• Edem pulmonar, șoc cardiogen – condiții clinic asociate severe (cardiomiopatii hipertrofice sau dilatative, valvulopatii)

Diagnostic fibrilație atrială

Fibrilația atrială este frecvent subdiagnosticată pentru că poate fi asimptomatică. Se poate suspecta la un examen clinic prin ritm cardiac neregulat. Diagnosticul se pune prin electrocardiogramă (ECG) standard cu 12 derivații.

Dacă se suspectează o fibrilație paroxistică care nu este prezentă în momentul examinării, este utilă monitorizarea Holter ECG pentru 24-72 ore. Există și dispozitive implantabile care pot depista episoade asimptomatice.

Tratamentul modern utilizează abordarea AF-CARE (ESC 2024)

C – Comorbidități și factori de risc

• Controlul tensiunii arteriale, glicemiei, greutății
• Tratarea bolilor tiroidiene, infecțiilor
• Reducerea consumului de alcool, gestionarea apneei obstructive in somn

A – Anticoagulare pentru prevenirea AVC

• Se utilizează scorul CHA2DS2-VAS pentru evaluarea riscului de accident vascular cerebral
• Dacă scorul este ≥2, se recomandă ferm anticoagulante orale

R – Controlul Ritmului sau frecvenței cardiace

• Ritmul sinusal normal: se poate restabili prin:
  • Ablație cu cateter (radiofrecvență, crioablație)
  • Cardioversie electrică (după anticoagulare și evaluare transesofagiană)
  • Medicamente antiaritmice (eficiență variabilă)
• Controlul Frecvenței cardiace în condițiile fibrilației atriale permanente: control prin betablocante, blocante de canale de calciu, digoxin

E – Evaluare periodică

• Monitorizarea afecțiunilor cardiace asociate, a complicațiilor
• Verificarea aderenței la tratament
• Ajustarea planului terapeutic în funcție de evoluție

Decizia terapeutică este personalizată în funcție de vârstă, simptome, comorbidități și preferințele pacientului. Alegerea optimă se face în colaborare strânsă cu medicul cardiolog.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Programări la Dr. Luminița Rotaru – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Screeningul oncologic are în vedere evaluarea persoanelor aparent sănătoase, fără simptome, prin investigații menite să depisteze cancerul într-un stadiu incipient sau chiar leziuni precanceroase, înainte de apariția manifestărilor clinice. Dr. Valentina Bălșanu, medic oncolog la Cardiorec Corbeanca, vorbește despre rolul esențial al screeningului în medicina modernă, diferențele dintre prevenție, screening și diagnostic precoce, precum și despre impactul esențial al depistării timpurii asupra prognosticului pacienților.

Pentru început, ne puteți spune ce înseamnă mai precis screeningul oncologic?

Screeningul oncologic se referă la monitorizarea unei populații asimptomatice cu scopul de a identifica semnele de cancer și de a trata boala într-un stadiu mai timpuriu decât cel simptomatic.  Practic, reprezintă totalitatea investigațiilor și testelor efectuate la persoane aparent sănătoase, fără simptome sugestive de cancer, cu scopul de a depista boala într-un stadiu cât mai precoce sau chiar înainte de apariția acesteia. Ideea centrală a screeningului este identificarea unor modificări premaligne sau a unor tumori aflate în faze incipiente, moment în care tratamentul poate fi mai eficient, mai puțin agresiv și asociat cu un prognostic mai bun.

Care este diferența dintre prevenție, screening și diagnostic precoce în oncologie?

În oncologie, termenii de prevenție, screening și diagnostic precoce sunt frecvent utilizați împreună, însă ei descriu etape și strategii diferite în lupta împotriva cancerului.

În ceea ce priveste preventia, si mă voi referi aici la prevenția primară, aceasta are ca obiectiv reducerea riscului de apariție a cancerului. Aceasta include măsuri care vizează controlul factorilor de risc și adoptarea unui stil de viață sănătos. Printre cele mai importante exemple se numără renunțarea la fumat, limitarea consumului de alcool, alimentația echilibrată, activitatea fizică regulată, protecția solară și vaccinarea împotriva unor virusuri implicate în apariția cancerului, precum HPV sau virusul hepatitic B.

Practic, prevenția încearcă să împiedice dezvoltarea bolii înainte ca aceasta să apară.

Screeningul oncologic reprezintă evaluarea unor persoane aparent sănătoase, fără simptome, prin teste și investigații menite să identifice cancerul într-un stadiu incipient sau chiar leziuni precanceroase. Scopul screeningului este detectarea bolii înainte ca aceasta să producă manifestări clinice.

Diagnosticul precoce este identificarea unei tumori prin autoexamimare sau prin examen medical de la primele semne clinice. De exemplu, apariția unei sângerări anormale, a unui nodul mamar, a unei tuse persistente sau a unei scăderi inexplicabile în greutate necesită investigații pentru stabilirea unui diagnostic cât mai rapid.

Cum influențează descoperirea unei afecțiuni oncologice în stadiu incipient prognosticul pacientului?

Descoperirea unei afecțiuni oncologice într-un stadiu incipient are un impact major asupra prognosticului pacientului, influențând direct opțiunile terapeutice și calitatea vieții pe termen lung. În general, cu cât cancerul este identificat mai devreme, înainte de extinderea locală sau apariția metastazelor, cu atât tratamentul este mai eficient și rata de supraviețuire este mai mare.

Există persoane considerate cu risc crescut care ar trebui să înceapă screeningul mai devreme sau sa il efectueze mai frecvent?

Da, există categorii de persoane considerate cu risc crescut de a dezvolta anumite tipuri de cancer, iar pentru acestea screeningul oncologic poate fi recomandat mai devreme, efectuat mai frecvent sau completat prin investigații suplimentare. Adaptarea screeningului în funcție de riscul individual reprezintă un principiu important al medicinei moderne personalizate.

Printre cei mai importanți factori care definesc un risc oncologic crescut se numără istoricul familial de cancer, prezența unor mutații genetice ereditare, antecedentele personale de leziuni precanceroase sau cancer, precum și anumite expuneri sau boli cronice asociate cu dezvoltarea malignităților.

Este important de subliniat că recomandările de screening trebuie individualizate și stabilite împreună cu medicul, pe baza istoricului personal și familial, a factorilor de risc și a ghidurilor medicale actuale.

Ce rol au vârsta, istoricul familial și stilul de viață în stabilirea unui program de screening personalizat?

Vârsta reprezintă unul dintre cei mai importanți factori de risc oncologic. Incidența majorității cancerelor crește odată cu înaintarea în vârstă, motiv pentru care multe programe de screening sunt recomandate după anumite praguri de vârstă.

Istoricul familial are un rol major în evaluarea predispoziției genetice. Prezența unor rude apropiate diagnosticate cu cancer, mai ales la vârste tinere sau în forme multiple, poate sugera existența unei susceptibilități ereditare. În aceste cazuri, screeningul poate începe mai devreme, poate fi efectuat mai frecvent și poate include metode suplimentare de supraveghere.

Stilul de viață influențează semnificativ riscul de apariție a multor tipuri de cancer. Fumatul, consumul excesiv de alcool, sedentarismul, obezitatea, alimentația dezechilibrată, expunerea excesivă la radiații ultraviolete sau contactul profesional cu substanțe carcinogene sunt factori care pot modifica strategia de screening.

Care sunt investigațiile de screening cele mai utilizate în prezent și cum se aleg ele?

În prezent, cele mai utilizate investigații de screening sunt alese în funcție de frecvența bolii în populație, riscul individual al pacientului, eficiența metodei și impactul asupra mortalității și calității vieții.

Printre cele mai frecvente investigații de screening se numără:

• mamografia, utilizată pentru depistarea precoce a cancerului de sân;
• testul Babeș-Papanicolau și testarea HPV, recomandate pentru screeningul cancerului de col uterin;
• colonoscopia sau testele pentru hemoragii oculte în scaun, folosite în screeningul cancerului colorectal;
• dozarea PSA, în anumite situații, pentru evaluarea riscului de cancer de prostată;
• CT torace low dose la pacientii fumători sau au un renunțat la fumat în ultimii 15 ani, au istoric de fumat de cel putin 20PA, vârsta între 50-80 ani.

Există riscuri sau limitări ale screeningului de care pacienții ar trebui să fie conștienți?

Da, deși investigațiile de screening au un rol esențial în depistarea precoce a bolilor și în reducerea mortalității, ele au și anumite limitări și riscuri despre care pacienții trebuie informați.

Una dintre principalele limite este reprezentată de rezultatele fals pozitive, situații în care testul sugerează existența unei boli care, în realitate, nu este prezentă. Acest lucru poate genera anxietate, investigații suplimentare inutile și uneori proceduri invazive. Pe de altă parte, pot exista și rezultate fals negative, când boala există, dar nu este detectată de testul de screening și poate întârzia diagnosticul.

Unele metode de screening implică expunere la o anumită doza de radiații, cum este cazul mamografiei sau al computerului tomograf cu doză redusă, iar repetarea frecventă a acestor investigații trebuie atent justificată medical. De asemenea, anumite proceduri, precum colonoscopia, pot avea riscuri rare, dar posibile, cum ar fi sângerarea sau perforația.

Ce schimbări a adus medicina modernă în strategiile de screening în ultimii ani?

Medicina modernă a schimbat semnificativ strategiile de screening în ultimii ani, prin introducerea unor tehnologii mai precise, a medicinei personalizate și a unei abordări orientate către prevenție și diagnostic precoce.

Una dintre cele mai importante schimbări este dezvoltarea testelor moleculare și genetice, care permit identificarea persoanelor cu risc crescut pentru anumite afecțiuni înainte de apariția simptomelor. De exemplu, testarea HPV a devenit o componentă esențială în screeningul cancerului de col uterin, iar analiza mutațiilor genetice BRCA poate orienta screeningul pentru cancerul de sân și ovarian.

Progresele imagistice au dus la apariția unor metode mai sensibile și mai puțin invazive. Mamografia digitală, tomografia computerizată cu doză redusă pentru screeningul cancerului pulmonar sau colonografia CT (colonoscopie virtuală) sunt exemple de investigații care cresc acuratețea diagnosticului și reduc disconfortul pacientului.

Care este mesajul principal pe care doriți să îl transmiteți pacienților în ceea ce privește prevenția și controlul periodic?

Mesajul principal este că prevenția și controalele medicale periodice pot face diferența între depistarea unei boli într-un stadiu incipient, când tratamentul este mai eficient, și diagnosticarea tardivă, când opțiunile terapeutice pot fi mai limitate.

De asemenea, este important ca pacienții să înțeleagă faptul că recomandările privind screeningul trebuie individualizate.

Vârsta, istoricul familial, factorii de risc și antecedentele personale influențează tipul și frecvența investigațiilor necesare. Din acest motiv, dialogul constant cu medicul și prezentarea la controale periodice rămân esențiale pentru o prevenție eficientă și pentru menținerea stării de sănătate pe termen lung.

Programări Consultație Oncologie – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

În cadrul centrului medical Cardiorec Corbeanca puteți beneficia de Consultații de Alergologie în sistem privat sau cu bilet de trimitere CAS, la Dr. Daniela Fărcășanu, Medic Primar Alergologie.

 

La nivel molecular, procesul este mediat de imunoglobulina E (IgE) și implică sensibilizarea la un anumit alergen și, la reexpunere, apariția unei reacții inflamatorii prin degranularea mastocitelor, cu eliberare de histamină și alți mediatori, fapt ce determină simptomele imediate (strănut, secreții nazale apoase, mâncărime la nivelul nasului și ochilor).

Tipuri de rinită alergică

• Rinita alergică sezonieră

– se manifestă primăvara și toamna și se datorează unei sensibilități la polenul din iarbă, copaci și buruieni (ambrozia) și la sporii de mucegai

• Rinita alergică perenă

-se manifestă pe tot parcursul anului, prin sensibilizare la acarieni, mucegaiuri, pene, epiteliu animal și gândaci de bucătărie.

Sezoane de polenizare

• Betulaceae (alun, arin, mesteacăn, carpen) – februarie-martie
• Oleaceae (măslinul, frasinul, liliacul, ligustrul și forsiția) – aprilie-mai-iunie
• Salicaceae (plop, salcie) – martie-aprilie
• Graminee – aprilie-mai-iunie
• Artemisia – iulie-octombrie
• Ambrozie – august-septembrie-octombrie

Simptomele rinitei alergice sunt reprezentate de:

• Strănut în salve
• Congestie a mucoasei nazale însoțită de secreții nazale apoase – rinoree apoasă
• Prurit ocular și nazal; mâncărimile pot să apară inclusiv la nivelul gâtului
• Tuse neproductivă
• Dureri de cap
• Dureri de sinusuri
• Disconfort cauzat de creșterea cantității de mucus în nas și gât
• Oboseală
• Stare generală de rău
• Respirație șuierătoare
• Dificultăți de respirație

Clasificarea după severitate:

• Intermitentă – simptomele se resimt mai puțin de 4 zile/săptămână sau mai puțin de 4 săptămâni pe an;
• Persistentă – simptomele sunt prezente mai mult de 4 zile/săptămână și mai mult de 4 săptămâni pe an.

Rinita alergică afectează semnificativ calitatea vieții:

• Prin congestie nazală, strănut, prurit și oboseală cronică.
• Somn perturbat – nasul înfundat provoacă sforăit, respirație orală și apnee, ducând la insomnii și oboseală cronică.
• Performanță scăzută – lipsa concentrării la școală sau la locul de muncă, din cauza disconfortului permanent și a somnului de proastă calitate.
• Limitarea activităților – evitarea ieșirilor în aer liber, în special în sezoanele cu polen ridicat, și dificultăți în practicarea sportului.
• Disconfort fizic intens – strănut frecvent, mâncărimi de ochi/nas, dureri de cap (cefalee) și chiar otite.
• Impact emoțional – iritabilitate, stres și o stare generală de rău, care pot afecta relațiile sociale.

Simptomele persistente, deranjante, pot conduce la afectarea vieții cotidiene prin reducerea capacității de concentrare, coordonare dificilă mână-ochi, inducerea unei stări de iritabilitate nervoasă, tulburări ale somnului, afectarea reflexelor la volan.

În cazul copiilor cu rinită alergică, poate fi frecventă capacitatea redusă de concentrare și absenteismul școlar, cu influență negativă asupra performanțelor de învățare. Tulburările comportamentale și de socializare sunt manifestări comune ale copiilor cu rinită alergică.

Simptomele rinitei alergice pot fi similare cu cele ale răcelii, gripei sau rinitei non-alergice.  Diferențierea se face prin:
• Persistența simptomelor și recurența lor la expunerea la alergeni
• Recurența sezonieră a simptomatologiei
• Lipsa febrei sau a durerilor musculare, care sunt frecvente în infecțiile virale
• Teste alergologice pozitive (teste cutanate prick sau teste serologice) sau răspuns bun la antihistaminice

Cum diagnosticăm rinitele alergice?

Diagnosticul se bazează pe istoricul simptomelor sezoniere și este confirmat prin teste cutanate prick (efectuate de medicul alergolog) sau determinări serologice de IgE specifice.

Medicația utilizată în tratamentul rinitei alergice este reprezentată de:

• Antihistaminice
• Corticosteroizi intranazali
• Decongestionante nazale (în caz de obstrucție nazală severă, pentru câteva zile)
• Imunoterapia alergen-specifică (tratamente de desensibilizare)

Dr. Daniela Fărcășanu

Medic Alergolog 

Programări Alergologie – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Toxina botulinică în distonie

Toxina botulinică este un tratament de primă linie în multe forme de distonie, o afecțiune în care anumite grupe musculare se contractă involuntar și exagerat, producând posturi sau mișcări anormale, adesea dureroase.

Cea mai frecventă formă de distonie este torticolisul, însă alte forme de distonie precum blefarospasmul (clipitul exagerat cu închiderea forțată a ochilor) sau „crampa scriitorului” (contracția exagerată a mâinii cu flexia pumnului apărută la scris) pot produce o dizabilitate semnificativă, iar injecțiile intramusculare cu toxină botulinică reprezintă tratamentul de primă linie.

Toxina botulinică acționează local, la nivelul mușchilor implicați, producând o relaxare a mușchilor contractați exagerat. Scopurile injecțiilor cu toxină botulinică sunt ameliorarea posturii anormale, a durerii și îmbunătățirea funcției.

Tratamentul este personalizat

Se identifică mușchii responsabili de postura distonică și se adaptează doza în funcție de severitate și obiective. Injectarea este ghidată ecografic, cu identificarea ecografică a musculaturii care urmează a fi injectată.

Efectul apare treptat și devine maxim după câteva săptămâni, apoi se reduce în timp, de aceea injecțiile se repetă la intervale stabilite medical, cel mai frecvent la 3–4 luni.

În distonii, beneficiul este reprezentat de o relaxare controlată a mușchilor hiperactivi, nu de o paralizie, cu păstrarea cât mai bună a funcției. La unele persoane, toxina botulinică se asociază cu kinetoterapie, exerciții specifice sau tratament oral, în funcție de tipul distoniei.

Evaluarea neurologică este esențială pentru diferențierea distoniei de alte cauze de contracturi sau tremor și pentru alegerea corectă a mușchilor țintă.

Dacă ai posturi anormale persistente, mișcări repetitive sau dureri musculare care se agravează la efort, un Consult la medicul neurolog poate stabili dacă distonia este cauza și dacă toxina botulinică te poate ajuta.

Toxina botulinică în spasticitate

Toxina botulinică este un tratament folosit pentru spasticitatea apărută după un accident vascular cerebral, atunci când anumiți mușchi cu deficit motor rămân contractați excesiv.

Ea acționează local, la nivelul mușchilor injectați, reducând excesul de contracție și permițând o mișcare mai controlată.

Scopul injecțiilor este să reducă spasticitatea și durerea. Astfel se îmbunătățește funcția membrului cu pareză. Toxina botulinică poate îmbunătăți mersul, mobilizarea umărului, deschiderea palmei, igiena și îmbrăcatul sau poate preveni modificările articulare determinate de posturile fixe spastice ale membrelor.

Tratamentul este personalizat

Se aleg mușchii țintă și dozele în funcție de examenul neurologic și obiectivele pacientului. Efectul apare treptat și este maxim după câteva săptămâni, apoi scade în timp, motiv pentru care poate fi repetat periodic.

Procedura se face în cabinet, de obicei rapid, cu injecții intramusculare ghidate ecografic, iar pacientul își reia activitatea în aceeași zi.

Dacă ai spasticitate după AVC sau „contracturi” care îți limitează mișcarea, o evaluare neurologică poate stabili dacă toxina botulinică este potrivită pentru tine.

Toxina botulinică în alte boli neurologice

Toxina botulinică este folosită în neurologie și pentru câteva afecțiuni frecvente, care pot afecta mult calitatea vieții:

• Spasm hemifacial – apar „tresăriri” involuntare pe o singură parte a feței (pleoapă, obraz, colțul gurii). Injectarea țintită relaxează mușchii care se contractă excesiv și poate reduce semnificativ spasmele.
• Migrena cronică – dureri de cap foarte frecvente (în multe zile ale lunii), adesea cu sensibilitate la lumină/zgomot și afectarea activităților zilnice. În formele cronice, toxina botulinică poate reduce numărul zilelor cu durere și intensitatea episoadelor, ca tratament preventiv.
• Bruxism – scrâșnit, încleștare mandibulară – relaxează mușchii maseteri și reduce durerile și uzura dentară.
• Contracturi musculare focale cu dureri musculare – atunci când există un mușchi țintă și alte opțiuni au eșuat.
• Sialoree – hipersalivație în diverse boli neurologice – se injectează în glandele salivare și reduce scurgerea de salivă.

Efectul apare treptat, este temporar și tratamentul se personalizează în funcție de simptome și examenul neurologic.

Dacă te regăsești în una dintre situații, o evaluare neurologică poate stabili dacă toxina botulinică este potrivită pentru tine.

TRATAMENT CU TOXINĂ BOTULINICĂ PENTRU AFECȚIUNI NEUROLOGICE – DECONTAT CNAS

Clinica noastră oferă tratament prin injectare de toxină botulinică pentru pacienții cu spasticitate și distonii cu posibilitate de decontare prin CNAS.

Procedura este realizată de medicul neurolog, după evaluare clinică, și are ca scop reducerea contracțiilor musculare, ameliorarea durerii, îmbunătățirea mobilității și creșterea calității vieții.

Tratamentul se adresează pacienților cu spasticitate post-AVC, traumatisme, scleroză multiplă sau alte afecțiuni neurologice, precum și pacienților cu distonii focale sau cervicale.

Programări Consultații Neurologie – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Medic Primar Cardiologie, Doctor în Medicină

Insuficiența mitrală este una dintre cele mai frecvente valvulopatii și poate afecta semnificativ funcția inimii dacă nu este diagnosticată și tratată la timp. Regurgitarea mitrală apare atunci când valva mitrală nu se închide complet, permițând sângelui să revină în atriul stâng, ceea ce crește presiunea în plămâni și solicită suplimentar inima. Dr. Luminița Rotaru, medic cardiolog, explică în detaliu ce este insuficiența mitrală, care sunt cauzele, simptomele specifice, ce investigații sunt necesare pentru un diagnostic corect și ce opțiuni moderne de tratament există astăzi, de la terapii medicamentoase până la intervenții chirurgicale și proceduri transcateter avansate.

Ce este valva mitrală? Ce rol are în funcționarea inimii?

Valvele inimii sunt structuri anatomice situate între cavitățile inimii și între inimă și vasele mari, care permit fluxul sanguin unidirecțional, asemeni unor uși batante care se deschid într-o singură direcție, sincronizat cu contracția și relaxarea inimii.

Există patru valve principale în inimă:

• Valva aortică (la ieșirea ventriculului stâng spre aortă)
• Valva pulmonară (la ieșirea ventriculului drept spre artera pulmonară)
• Valva tricuspidă (între atriul drept și ventriculul drept)
• Valva mitrală (între atriul stâng și ventriculul stâng)

Valva mitrală permite trecerea sângelui oxigenat în diastolă (când inima se relaxează) din atriul stâng și se închide în sistolă (când inima se contractă), împiedicând sângele să se întoarcă în atriu și forțându-l să meargă înainte în aortă către restul corpului.

În insuficiența mitrală, închiderea este incompletă → sângele se întoarce înapoi în atriul stâng → crește presiunea în atriu și plămâni, crește munca inimii.

• Regurgitarea mitrală ușoară, denumită adesea și regurgitare mitrală fiziologică sau trivială, este de fapt o închidere imperfectă a valvei care este frecvent diagnosticată la peste 40% din examinările ecografice. Este considerată o variantă normală în multe cazuri, fără semnificație clinică sau implicații patologice.
• Regurgitarea mitrală semnificativă (moderată sau severă) este a doua valvulopatie ca și incidență după stenoza aortică.

Care sunt cauzele insuficienței mitrale?

Valva mitrală este alcătuită din două cuspe (anterioară și posterioară) prinse de un inel mitral și un aparat subvalvular reprezentat de cordaje tendinoase și doi mușchi pilieri cu care valva este ancorată de ventriculul stâng.

Regurgitarea mitrală poate fi determinată de modificări anatomice ale aparatului valvei mitrale, și atunci vorbim de regurgitare mitrală primară sau organică, fie de dilatarea și disfuncția celor două cavități separate de valvă – ventriculul stâng (VS) sau atriul stâng (AS) – fără ca valva să fie afectată structural, și atunci vorbim de regurgitare mitrală secundară.

A. Insuficiența mitrală primară

1.Prolapsul valvei mitrale (PVM) – situație congenitală – cea mai frecventă cauză de insuficiența mitrală primară, în care una dintre cuspe alunecă în sistolă în atriul stâng din cauza unor modificări structurale de tip fibroelastic (cuspele sunt subțiri sau alungite, în special cuspa posterioară) sau mixomatos, în care valvele prezintă un exces de substanță, sunt îngroșate și pot afecta mai multe segmente. Aceste modificări structurale determină închiderea incompletă a valvei. Atunci când sunt ambele cuspe afectate, vorbim de o formă particulară, respectiv de Boala Barlow.

2. Afectare reumatismală a valvei mitrale – secundar implicării sistemului valvular în infecția streptococică, respectiv în reumatismul articular acut, ce determină îngroșarea, remanierea și retractarea valvei.

3. Endocardita (infecția valvei) – care poate apărea în situația în care o infecție de la nivelul unui focar din organism determină, prin diseminare în circulație, afectarea valvei cu apariția de vegetații, abcese sau perforație valvulară.

4. Calcificări extensive ale inelului mitral – mai frecvente la persoanele vârstnice; afectează mobilitatea cuspelor și coaptarea lor.

5. Rupturile la nivelul aparatului subvalvular (cordaje tendinoase, mușchi pilieri) pot apărea ca o complicație a unei afecțiuni preexistente, în contextul unor traumatisme, boli infiltrative sau al unui infarct miocardic acut. Aceste leziuni determină, de regulă, apariția unei insuficiențe mitrale acute severe.

B. Insuficiența mitrală secundara

-structura valvei mitrale este normală, însă valva nu se închide corect din cauza modificărilor în geometria celor două cavități separate de valvă, respectiv ventriculul stâng și atriul stâng, modificărilor în sincronizarea forțelor de închidere și fixare. Există criterii ecografice clare care diferențiază cele două tipuri de insuficiență mitrală.

1. Insuficiența mitrală secundară ventriculară – însoțește pacienții care au ventriculul stâng dilatat, în general cu o fracție de ejecție redusă, sub limita normală (<50%); apare cel mai frecvent la pacienții care au cardiomiopatie dilatativă sau boală cardiacă ischemică. La acești pacienți valvele au o mișcare restricționată, sunt în tensiune din cauza geometriei ventriculare modificate.

2. Insuficiența mitrală secundară atrială – se datorează în special dilatării inelului mitral și se întâlnește mai frecvent la persoanele aflate în fibrilație atrială, cu atriul stâng dilatat, la persoanele peste 65 de ani și la femei, cu condiția ca ventriculul stâng să nu fie afectat. În stadii avansate există o suprapunere între criteriile insuficienței mitrale atriale și ventriculare.

Ce simptome pot indica insuficiența mitrală?

Insuficiența mitrală, în special formele ușoare, poate să nu producă niciun simptom.

Pe măsură ce insuficiența mitrală se agravează, pot apărea simptome legate de creșterea presiunilor la nivelul atriului și venelor pulmonare în forma organică primară, precum și de boala de fond care a determinat apariția regurgitării mitrale secundare:

• dispnee, lipsă de aer,
• palpitații,
• dureri toracice,
• edeme periferice,
• astenie fizică.

Simptomele se pot dezvolta lent sau pot apărea brusc, în funcție de tipul insuficienței mitrale cronice sau acute.

Cum se diagnostichează insuficiența mitrală?

Diagnosticul este preponderent imagistic, însă un examen clinic obișnuit poate identifica un ritm neregulat, semne de insuficiență cardiacă, iar la ascultația cordului în focarul valvei mitrale un suflu produs de trecerea sângelui din ventricul în atriu, precum și un zgomot de închidere diminuat.

ECG – nu are elemente de specificitate, însă poate evidenția fibrilația atrială, semne indirecte de dilatare de cavități.

Ecocardiografia – confirmă prezența regurgitării, evaluează morfologia valvelor, stabilește tipul regurgitării primara sau secundara, severitatea acesteia și aduce detalii importante despre funcția ventriculilor, dimensiunile cavităților, presiunea în artera pulmonară – detalii utile în stabilirea strategiei terapeutice.

Alături de ecografia transtoracică, ecografia transesofagiană permite o vizualizare mai bună a valvei și stabilirea cu acuratețe a mecanismului și severității insuficienței mitrale, prin metode bi- și tridimensional, Doppler color.

Rezonanța magnetică cardiacă (RMN Cardiac) aduce informații suplimentare acolo unde ecografia nu e concludentă, estimeaza detalii anatomice sau confirma severitatea (volumele regurgitante, prezenta fibrozei miocardice).

CT Cardiac și cateterismul cardiac aduc informații despre boala coronariană care poate fi asociata și presiunile intracavitare, informații utile în special înaintea intervenției chirurgicale.

Anumite teste de laborator, precum NT-proBNP, sunt utile în stratificarea riscului.

Care sunt principalele opțiuni de tratament disponibile astăzi?

Tratamentul regurgitării mitrale este adaptat tipului de regurgitare, severității, comorbidităților și riscului general al pacientului.

Tratamentul medicamentos are un rol limitat în insuficiența mitrală primară și se adresează mai ales complicațiilor și fenomenelor de insuficiență cardiacă conform ghidurilor actuale.

În insuficiența mitrală secundară, tratamentul este centrat pe cauza directă a insuficienței mitrale pentru ameliorarea funcției ventriculare, controlul frecvenței sau restabilirea ritmului sinusal în fibrilația atrială.

Regurgitarea mitrală are o soluție chirurgicală: dacă nu cu mulți ani în urmă aceste intervenții presupuneau o incizie mediosterală destul de mare, predominat cu valve mecanice, cu recuperare dificilă, în ultimii ani s-au facut progrese extrem de mari și abordarea este într-o dinamica rapidă.

Ghidul Societății Europene de Cardiologie privind managementul valvulopatiilor (2025) recomandă:

• Pentru regurgitarea mitrală organică, primară – repararea valvelor ca și metodă de ales atât în prolapsul de valva mitrală, cât și în patologii mai complexe (calcificări de inel sau de foițe) sau în afectarea reumatismală. Atunci când repararea nu este fezabilă se recomandă înlocuirea valvei cu prezervarea aparatului subvalvular.
• Pentru pacienții cu risc crescut sau vârstnici – procedurile intervenționale de amplasare a unui dispozitiv M-TEER (reparare mitrală transcateter edge-to-edge) care conectează foițele mitrale este de luat în considerare sau TMVI (înlocuirea valvei mitrale transcateter). Decizia terapeutică (intervenție versus tratament conservator) se ia în echipa Heart Team cu componența mixtă: cardiolog, chirurg cardiovascular, intervenționist, anestezist.
• Abordarea precoce și stabilirea momentului optim de reparare valvulară tocmai datorită complicațiilor și dificultății deciziilor în stadii avansate. În anumite condiții foarte clar definite ecografic recomadarea de reparare valvulară este facută chiar la pacienții asimptomatici.
• Un alt aspect încurajator este reprezentat de chirurgia minim sau chiar microinvazivă în care inciziile sunt mult mai mici, deci recuperarea postoperatorie mult mai scurtă acolo unde condițiile anatomice permit.

Tratamentul insuficienței mitrale secundare

• Tratamentul medicamentos al insuficienței mitrale secundare adresat cauzei și insuficienței cardiace: disfuncției de ventricul stâng sau fibrilației atriale și se însoțește în 40-60% din cazuri de o ameliorare semnificativă a simtomatologiei și a severității insuficienței mitrale. Uneori tratamentul medicamentos se menține pe termen lung.
• Ca și variante intervenționale, repararea transcateter a valvei mitrale în regurgitarea mitrală secundară ventriculară a dovedit în studii recente că reduce nevoia de spitalizare și îmbunătățește supraviețuirea la pacienții la care terapia medicamentoasă optimală nu este eficientă cu anumite criterii clinice și ecografice suficiente.
• Injectarea transcateter a unui inel sau anuloplastie, micșorarea inelului mitral este o alternativă, în special pentru regurgitarea mitrala atrială. În fiecare din cazuri anatomia valvei, leziunile asociate sunt analizate în Heart Team.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Programări la Dr. Luminița Rotaru – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Medicina internă este specialitatea medicală care se ocupă cu prevenția, diagnosticul și tratamentul afecțiunilor interne ale adulților — boli ale inimii, plămânilor, ficatului, rinichilor, sângelui, metabolismului sau ale sistemului digestiv.

Spre deosebire de alte specialități orientate pe un singur organ, medicina internă are o viziune globală asupra organismului.

Medicul internist este, așadar, specialistul care analizează interacțiunea dintre organe și sisteme, înțelege cum se influențează reciproc și stabilește planul de investigații și tratament potrivit fiecărui caz.

Rolul central al medicului internist

Medicul internist are o dublă misiune:

• diagnosticare complexă – atunci când simptomele nu indică o cauză clară;
• coordonare interdisciplinară – atunci când pacientul are mai multe afecțiuni simultane, care necesită colaborarea între specialiști.

De exemplu, la un pacient care prezintă oboseală, amețeli și dureri toracice acestea pot avea o cauză cardiacă, pulmonară, hematologică sau metabolică. Internistul este cel care interpretează tabloul clinic complet, corelează simptomele cu analizele și decide ce investigații suplimentare sunt necesare — EKG, ecografie cardiacă, analize hormonale, teste hepatice sau imagistică.

Coordonarea investigațiilor interdisciplinare

Unul dintre cele mai importante roluri ale medicului internist este acela de a ghida traseul pacientului prin sistemul medical, evitând confuzia și investigațiile inutile.

În loc ca pacientul să meargă succesiv la mai mulți specialiști fără o imagine clară, internistul:

• stabilește prioritățile investigațiilor în funcție de simptome și de contextul medical;
• interpretează rezultatele venite de la diverse specialități (cardiologie, gastroenterologie, endocrinologie, pneumologie, nefrologie, hematologie);
• integrează concluziile acestor evaluări într-un diagnostic unitar;
• coordonează tratamentele, astfel încât terapiile recomandate de specialiști diferiți să fie compatibile și eficiente;
• monitorizează evoluția generală a pacientului în timp.

Acest rol de coordonare este esențial în cazul pacienților cu boli cronice multiple – cum ar fi diabetul asociat cu hipertensiune și dislipidemie, insuficiența cardiacă combinată cu boală renală sau tulburările endocrine cu impact metabolic.

De ce este importantă viziunea de ansamblu

Corpul uman funcționează ca un sistem interdependent: o problemă la nivelul unui organ poate influența alte zone ale organismului. Medicul internist poate să observe legăturile subtile dintre simptome și să descopere cauze ascunse ale bolilor.

De exemplu:

• o anemie poate ascunde o boală digestivă, o afecțiune renală sau o tulburare endocrină
• o creștere a tensiunii arteriale poate avea cauze metabolice, hormonale sau renale
• o oboseală persistentă poate indica un dezechilibru tiroidian, o inflamație cronică sau chiar o boală autoimună
• prin abordarea sa globală, internistul evită diagnosticele fragmentate și tratează pacientul, nu doar boala

Colaborarea cu alte specialități medicale

Medicul internist lucrează în strânsă colaborare cu:

• cardiologul, pentru afecțiuni cardiovasculare și hipertensiune;
• gastroenterologul, în caz de tulburări digestive, hepatice sau pancreatice;
• endocrinologul, pentru diabet și tulburări hormonale;
• nefrologul, pentru boli renale;
• pneumologul, pentru afecțiuni respiratorii;
• reumatologul, în caz de inflamații articulare sau boli autoimune;
• hematologul, în caz de tulburări de coagulare sau anemii cronice.

Internistul este puntea de legătură între aceste specialități, coordonând evaluarea complexă și menținând coerența întregului proces medical.

Exemple de afecțiuni frecvent monitorizate de medicul internist

• diabet zaharat de tip 2
• dislipidemie (colesterol și trigliceride crescute)
• obezitate și sindrom metabolic
• anemii cronice
• steatoză hepatică (ficat gras)
• boli cronice de rinichi
• boli autoimune cu manifestări sistemice
• stări de oboseală inexplicabilă, pierdere în greutate, febră prelungită etc

Prevenție, educație și urmărire pe termen lung

Pe lângă diagnostic și coordonare, medicul internist are un rol cheie în prevenția bolilor cronice.

Prin consultații regulate și analize de rutină, el poate identifica din timp:

• creșteri ale tensiunii arteriale;
• valori anormale ale glicemiei sau colesterolului;
• dezechilibre hormonale sau carențe nutriționale.

Astfel, pacientul primește recomandări personalizate de stil de viață, dietă și monitorizare medicală, înainte ca o afecțiune să evolueze în stadiu sever.

Într-o lume medicală din ce în ce mai specializată, medicul internist rămâne centrul de echilibru al diagnosticului și al tratamentului interdisciplinar. El este cel care traduce limbajul medical complex într-un plan coerent, ghidează pacientul printre investigații și asigură continuitatea îngrijirii.

Dacă ai simptome neclare, afecțiuni multiple sau nu știi exact la ce specialist să mergi, consultația la medicul internist este primul pas corect.

Programări – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Articulațiile – mecanismul fin al mobilității umane

Articulațiile reprezintă punctele de contact dintre oase, având rolul de a permite mișcarea, flexibilitatea și stabilitatea corpului. Fiecare articulație este un sistem complex alcătuit din mai multe structuri: cartilajul articular (care asigură alunecarea lină a oaselor), membrana sinovială (responsabilă de producerea lichidului lubrifiant), capsula articulară, ligamentele, tendoanele și mușchii din jur.

Atunci când una dintre aceste structuri este afectată – prin inflamație, degenerare, infecție sau traumă – apare durerea articulară, cunoscută în termeni medicali sub denumirea de artralgie. Durerea poate fi localizată la o singură articulație (monoarticulară), la câteva (oligoarticulară) sau la mai multe (poliartralgie), iar natura și intensitatea sa oferă indicii importante asupra cauzei.

De ce apar durerile articulare?

Cauzele durerilor articulare sunt numeroase, dar ele pot fi grupate, în general, în trei mari categorii: mecanice, inflamatorii și sistemice. În mod simplificat, durerea apare fie din cauza unei uzuri (artroze), fie a unei inflamații (artrite), fie ca urmare a unei alte boli care afectează indirect articulațiile.

Cea mai frecventă cauză este artroza, o boală degenerativă ce apare atunci când cartilajul articular se uzează treptat, pierzându-și elasticitatea și capacitatea de a amortiza mișcările. Odată ce acest strat protector se subțiază, oasele ajung să se frece între ele, producând durere, inflamație și rigiditate. Artroza afectează cu precădere genunchii (gonartroza), șoldurile (coxartroza), coloana vertebrală și mâinile.

În schimb, durerile provocate de boli inflamatorii, precum artrita reumatoidă, artrita psoriazică sau spondilita anchilozantă, apar din cauza unei reacții imunitare anormale. Organismul își atacă propriile articulații, determinând inflamație, tumefacție, căldură locală și deformare progresivă. În aceste cazuri, durerea este însoțită adesea de rigiditate matinală prelungită și de afectarea mai multor articulații simetrice.

O altă cauză importantă este reprezentată de depunerea de cristale în interiorul articulațiilor, cum se întâmplă în gută sau pseudogută. În aceste boli metabolice, excesul de acid uric sau de săruri minerale duce la episoade de durere acută, intensă, cu inflamație și roșeață locală.

Nu în ultimul rând, traumatismele, suprasolicitarea fizică sau microleziunile repetate (cum apar la sportivi) pot provoca inflamații locale ale tendoanelor, ligamentelor sau bursei articulare. În lipsa unei recuperări corecte, acestea pot evolua către dureri cronice sau instabilitate articulară.

Există și cauze mai rare, precum infecțiile articulare (artrita septică), care reprezintă o urgență medicală, ori afecțiunile sistemice – de exemplu lupusul eritematos sistemic, vasculitele sau bolile endocrine – care pot afecta indirect articulațiile.

Când durerea articulară devine un semnal de alarmă?

Durerea ocazională după un efort intens este, de cele mai multe ori, benignă. Însă atunci când durerea persistă mai mult de câteva săptămâni, se agravează progresiv, se însoțește de inflamație vizibilă sau de simptome generale precum oboseală, febră sau scădere în greutate, ea nu mai trebuie ignorată.

Un semnal de alarmă clar este rigiditatea matinală – acea senzație de înțepenire a articulațiilor dimineața, care durează mai mult de 30 de minute și se ameliorează odată cu mișcarea. Aceasta indică o cauză inflamatorie, specifică bolilor reumatice.

Durerea nocturnă sau cea apărută în repaus, umflarea articulațiilor, apariția deformărilor sau limitarea mișcărilor sunt alte semne care necesită o evaluare medicală promptă. De asemenea, durerea acută bruscă, însoțită de roșeață intensă și febră, poate semnala o infecție articulară sau un episod acut de gută, ambele necesitând tratament imediat.

Este important de subliniat că durerile articulare pot fi și „reflectate” – adică nu provin din articulație, ci din structuri învecinate (mușchi, ligamente, nervi) sau din alte organe. De exemplu, durerea de umăr poate avea origine cervicală, iar durerea de genunchi poate fi cauzată de o problemă de șold.

Durerea poate fi descrisă de pacienți în moduri foarte diferite – uneori ca o înțepătură, alteori ca o apăsare surdă sau o senzație de arsură. În bolile degenerative, durerea apare mai ales la efort și se calmează la repaus. În bolile inflamatorii, durerea persistă chiar și în repaus și poate trezi pacientul noaptea.

De multe ori, durerea este însoțită de alte simptome locale: umflarea articulației, senzația de căldură, roșeață sau chiar zgomote la mișcare (crepitații). Mobilitatea se reduce treptat, iar pacientul începe să evite folosirea articulației, ceea ce duce la slăbirea mușchilor și la agravarea rigidității.

Când boala avansează, pot apărea deformări vizibile – mai ales la nivelul mâinilor, genunchilor sau degetelor de la picioare. Aceste modificări nu doar că afectează estetica, dar limitează semnificativ funcționalitatea articulației.

Simptome generale care pot însoți durerile articulare

Durerile articulare nu trebuie privite izolat. Ele pot fi parte a unui tablou clinic mai amplu, iar identificarea altor simptome asociate ajută medicul să orienteze diagnosticul. Printre acestea se numără:

• oboseala accentuată și scăderea energiei, tipice bolilor inflamatorii
• febra și frisoanele, posibile în artrita septică sau în infecțiile virale
• scăderea în greutate neintenționată, care poate indica o boală sistemică
• erupțiile cutanate, în cazul lupusului sau artritei psoriazice
• rigiditatea matinală și durerea simetrică la articulațiile mici, în artrita reumatoidă

Identificarea acestor asocieri este esențială pentru un diagnostic corect și rapid.

Diagnosticul durerilor articulare

Evaluarea durerilor articulare începe întotdeauna cu o discuție detaliată între pacient și medic. Medicul va întreba despre debutul durerii, localizare, intensitate, factori care o agravează sau o ameliorează, alte boli cunoscute și tratamente urmate.

Examinarea clinică include inspectarea articulațiilor (căutarea semnelor de inflamație, deformare, atrofie musculară) și testarea mobilității. Medicul evaluează dacă durerea este provocată de mișcare, de presiune sau apare spontan.

Pentru stabilirea cauzei exacte, sunt necesare investigații suplimentare. Analizele de sânge pot evidenția markerii inflamatori (VSH, CRP), nivelurile de acid uric (pentru gută), factorul reumatoid și anticorpii anti-CCP (pentru artrita reumatoidă), sau anticorpi specifici altor boli autoimune.

Imagistica joacă un rol esențial. Radiografia evidențiază modificările osoase și îngustarea spațiului articular. Ecografia articulară este utilă pentru detectarea inflamației, a lichidului articular și a leziunilor de țesuturi moi. RMN-ul oferă o imagine detaliată a cartilajului, ligamentelor și meniscurilor, fiind esențial în cazurile complexe. În unele situații, se poate recurge la artroscopie diagnostică sau la prelevarea lichidului sinovial pentru analiză (artrocenteză).

Un diagnostic corect nu se stabilește doar pe baza unei investigații, ci prin corelarea tuturor datelor clinice și paraclinice.

Tratamentul durerilor articulare

Tratamentul durerilor articulare depinde în mod direct de cauza care le generează. În general, scopurile terapiei sunt reducerea durerii, ameliorarea mobilității, controlul inflamației și prevenirea deteriorării ulterioare a articulațiilor.

În formele ușoare, tratamentul non-medicamentos poate fi suficient. Controlul greutății este esențial – fiecare kilogram în plus înseamnă o presiune suplimentară de patru kilograme asupra genunchilor. Kinetoterapia are un rol fundamental: exercițiile efectuate corect, sub supravegherea unui specialist, mențin mobilitatea și tonusul muscular, reducând presiunea asupra articulațiilor.

Fizioterapia (electroterapie, ultrasunete, laser, crioterapie sau termoterapie) ajută la reducerea inflamației și la îmbunătățirea circulației locale. În cazurile în care durerea este intensă, medicul poate recomanda purtarea unor orteze sau dispozitive de sprijin, pentru protejarea articulației afectate.

Tratamentul medicamentos include antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS), analgezicele simple și, în unele cazuri, corticosteroizii administrați pe termen scurt. În bolile inflamatorii cronice, se utilizează medicamente antireumatice modificatoare de boală (DMARDs) sau terapii biologice, care acționează țintit asupra mecanismelor autoimune.

În ultimii ani, infiltrațiile intraarticulare au devenit o metodă eficientă și minim invazivă de ameliorare a simptomelor. Infiltrațiile cu acid hialuronic refac proprietățile lubrifiante ale lichidului sinovial, reduc frecarea și durerea, în timp ce infiltrațiile cu plasmă bogată în trombocite (PRP) stimulează procesele de regenerare a țesuturilor.

În stadiile avansate ale bolii, când tratamentele conservatoare nu mai dau rezultate, se recurge la intervenții chirurgicale – artroscopie pentru curățarea articulației sau artroplastie (înlocuirea articulației cu o proteză). Aceste proceduri pot reda mobilitatea și calitatea vieții pacienților cu dureri severe.

Prevenția – cea mai bună formă de tratament

Prevenția durerilor articulare începe cu un stil de viață echilibrat. Mișcarea moderată și constantă, cum ar fi mersul pe jos, înotul sau yoga, menține flexibilitatea articulațiilor și întărește musculatura de susținere. Sedentarismul este unul dintre principalii dușmani ai articulațiilor, la fel ca și suprasolicitarea fizică.

Alimentația are, de asemenea, un rol important. O dietă echilibrată, bogată în legume, fructe, proteine de calitate și grăsimi sănătoase, ajută la controlul greutății și la reducerea inflamației. Consumul excesiv de zahăr, grăsimi saturate și alimente ultraprocesate favorizează inflamația sistemică și accelerează degradarea articulară.

Evitarea fumatului și limitarea consumului de alcool sunt alte măsuri esențiale, întrucât aceste obiceiuri afectează circulația și metabolismul cartilajului articular.

Nu în ultimul rând, controalele medicale periodice, mai ales după vârsta de 40 de ani, sunt esențiale pentru depistarea precoce a afecțiunilor articulare. Consultul ortopedic sau reumatologic permite identificarea timpurie a problemelor și inițierea unui tratament personalizat, înainte ca boala să avanseze.

Durerea articulară cronică are un impact profund asupra calității vieții. Pacienții se confruntă cu limitări fizice, pierderea independenței și scăderea capacității de muncă. Activitățile simple – urcatul scărilor, mersul pe jos, ridicarea obiectelor – devin tot mai dificile, iar durerea constantă duce la anxietate, insomnie și chiar depresie.

Când trebuie mers la medic?

Mulți pacienți amână consultul medical sperând că durerea va trece de la sine. Însă, atunci când durerea persistă mai mult de câteva săptămâni, se accentuează la efort, este însoțită de umflături, rigiditate sau limitare de mișcare, vizita la medic este obligatorie.

De asemenea, durerile articulare însoțite de febră, frisoane, inflamație severă sau deformare vizibilă pot semnala afecțiuni grave și impun prezentarea urgentă la medicul ortoped, reumatolog sau internist.

Diagnosticul timpuriu înseamnă nu doar un tratament mai eficient, ci și șanse mai mari de a preveni deteriorarea ireversibilă a articulației.

Dr. Claudiu Vîrban, Medic Specialist Ortopedie – traumatologie 

Durerea articulară nu este un simplu inconvenient al vârstei sau al oboselii, ci un mesaj important pe care corpul îl transmite. Ignorarea acestor semnale poate duce la complicații serioase, pierderea mobilității și scăderea calității vieții.

Recunoașterea timpurie a simptomelor, evaluarea corectă și tratamentul personalizat sunt esențiale pentru menținerea sănătății articulațiilor. Prevenția, printr-un stil de viață activ, alimentație echilibrată și controale medicale periodice, rămâne cea mai eficientă formă de protecție.

Dacă te confrunți cu dureri articulare persistente, nu amâna vizita la medic. Fie că este vorba de o simplă inflamație sau de o boală degenerativă, un diagnostic timpuriu poate face diferența între o articulație funcțională și una irecuperabil afectată.

Programări Consultații Ortopedie – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Durerile articulare afectează un număr tot mai mare de persoane, indiferent de vârstă. Fie că este vorba de genunchi, șolduri, umeri sau alte articulații, disconfortul și limitarea mobilității pot afecta semnificativ activitățile zilnice și libertatea de mișcare.

Ce este acidul hialuronic?

Acidul hialuronic este o substanță naturală produsă de organism, prezentă în special în lichidul sinovial care lubrifiază articulațiile. Are o consistență vâscoelastică, menită să reducă frecarea dintre suprafețele osoase și să protejeze cartilajul.

Odată cu înaintarea în vârstă, traumatismele, suprasolicitarea sau procesele degenerative, cantitatea și calitatea acidului hialuronic scad, ceea ce duce la inflamație, durere și rigiditate articulară.

Deficitul acestei substanțe este una dintre cauzele principale ale artrozei – boala uzurii articulațiilor. Înlocuirea sa prin infiltrații cu acid hialuronic ajută la refacerea lubrifierii naturale și la reducerea frecării, oferind o soluție eficientă pentru restabilirea mobilității.

Ce este infiltrația cu acid hialuronic?

Infiltrația cu acid hialuronic este o procedură medicală prin care medicul ortoped injectează o cantitate controlată de substanță direct în articulația afectată. Scopul este de a restabili proprietățile viscoelastice ale lichidului sinovial, reducând inflamația și durerea, și îmbunătățind funcția articulară.

Procedura se efectuează în cabinet, sub condiții sterile, și durează doar câteva minute. Nu necesită anestezie generală și nu implică perioadă de recuperare. După infiltrație, pacientul își poate relua activitățile obișnuite, evitând însă efortul intens în primele 24–48 de ore.

Când este recomandată infiltrația cu acid hialuronic?

Medicul ortoped poate recomanda această procedură în mai multe situații:

• Artroze de diverse grade – gonartroză (genunchi), coxartroză (șold), artroză de umăr, gleznă sau alte articulații
• Dureri articulare cronice cauzate de uzură sau inflamație
• Afecțiuni posttraumatice (după entorse, luxații, microleziuni cartilaginoase)
• După intervenții chirurgicale ortopedice, pentru protejarea și refacerea articulației
• În cazurile în care tratamentele medicamentoase (antiinflamatoare, analgezice) nu mai oferă rezultate suficiente

De regulă, infiltrațiile cu acid hialuronic se recomandă în stadiile ușoare și moderate de artroză, când cartilajul este încă prezent, dar suferă de uzură.

Cum se desfășoară procedura?

Consultul ortopedic – înainte de infiltrație, medicul evaluează clinic articulația și, dacă este nevoie, recomandă investigații imagistice (radiografie, RMN sau ecografie articulară).

Pregătirea – zona este dezinfectată, iar dacă există lichid articular acumulat, acesta poate fi extras pentru a crește eficiența tratamentului.

Infiltrația – medicul injectează acidul hialuronic în articulație, utilizând o tehnică precisă, uneori sub ghidaj ecografic.

După procedură – pacientul rămâne sub observație câteva minute, apoi pleacă acasă. Se recomandă evitarea efortului fizic intens timp de 1-2 zile. Procedura este nedureroasă sau produce doar un disconfort minim.

Beneficiile infiltrației cu acid hialuronic

• Ameliorează durerea prin reducerea frecării între suprafețele articulare
• Îmbunătățește mobilitatea și flexibilitatea articulației
• Scade inflamația locală fără a necesita antiinflamatoare sistemice
• Întârzie progresia artrozei și reduce riscul de intervenție chirurgicală
• Nu are efecte adverse semnificative – substanța este biocompatibilă și bine tolerată
• Poate fi repetată periodic, în funcție de evoluția pacientului

Majoritatea pacienților observă o ameliorare vizibilă a durerii după 7–10 zile de la prima infiltrație, iar efectul maxim se instalează în aproximativ 3–4 săptămâni. Durata beneficiilor variază între 6 luni și 1 an, în funcție de tipul produsului și de starea articulației.

Uneori, medicul recomandă un protocol de 2–3 infiltrații la intervale de câteva săptămâni pentru obținerea unui efect stabil și de durată.

Deși este o procedură sigură, există câteva situații în care infiltrația cu acid hialuronic nu este recomandată:

• Infecții locale sau sistemice active
• Leziuni cutanate la locul injectării
• Alergie cunoscută la componentele produsului
• Afecțiuni inflamatorii acute ale articulației (ex. artrită septică)

De asemenea, pacienții care urmează tratamente anticoagulante trebuie să informeze medicul înainte de procedură.

Infiltrația cu acid hialuronic vs. alte tratamente

Comparativ cu antiinflamatoarele (care ameliorează doar simptomele) sau cu corticosteroizii (care reduc inflamația, dar pot afecta țesuturile pe termen lung), acidul hialuronic are un rol reparator și protector, acționând direct asupra calității lichidului articular.

În unele cazuri, medicul poate recomanda o asociere cu infiltrații PRP (plasmă bogată în trombocite), pentru un efect biologic și regenerativ mai puternic.

Ce trebuie să știi după procedură

După infiltrație:

• Evită activitățile sportive intense timp de 24–48 de ore
• Poți aplica gheață local dacă apare ușoară sensibilitate
• Nu este nevoie de repaus prelungit – mersul și activitățile zilnice sunt permise

Reacțiile adverse sunt rare și minore: disconfort temporar, ușoară umflare sau senzație de tensiune locală, care dispar în 1–2 zile.

Infiltrația cu acid hialuronic este un tratament modern, sigur și eficient, recomandat pacienților care suferă de dureri articulare cauzate de artroză sau de alte afecțiuni degenerative. Prin refacerea lubrifierii naturale a articulației și reducerea inflamației, procedura contribuie la recuperarea mobilității și la îmbunătățirea calității vieții, fără riscurile unei intervenții chirurgicale.

Dr. Claudiu Vîrban, Medic Specialist Ortopedie-traumatologie 

Programări Consultații Ortopedie – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Care sunt principalele simptome ale cardiopatiei ischemice și care sunt principalii factori de risc ai acestei afecțiuni?

Cea mai frecventă cauză a cardiopatiei ischemice este ateroscleroza, respectiv îngustarea arterelor coronare (vasele care aduc oxigen la inimă),  prin depunerea de gasime în peretele vascular. Alte cauze mai rare pot fi: vasculitele (inflamația peretelui vascular), vasospasmul, anemia, hipotensiunea arterială severă, tulburările de ritm cardiac, infecțiile severe.

Factorii de risc implicați în apariția cardiopatiei ischemice sunt: fumatul, obezitatea, sedentarismul, istoricul familial de boli cardiovasculare,  dislipidemia (nivelul crescut al colesterolului), diabetul zaharat, hipertensiunea arterială.

Principalul simptom al cardiopatiei ischemice este durerea în piept (angina pectorală). Aceasta este resimțită ca o “apasare” sau “gheara”, care apare tipic la efort (mers rapid, urcat în pantă, urcat scări) și dispare la 5-10 minute după oprirea efortului. Uneori poate fi însoțită de amorțeală sau durere la nivelul umărului,  mâinii stângi,  gâtului sau maxilarului.

Alte simptome mai rare pot fi: senzația de lipsa de aer (dispneea de efort), oboseala, transpirațiile reci.

În unele cazuri, cardiopatia ischemică poate fi silențioasă, fară simptome, iar prima manifestare să fie infarctul miocardic – cea mai severă forma a cardiopatiei ischemice. În acest caz, durerea din piept este intensă, prelungită (peste 20 minute – chiar ore), apare în repaus, fără legatură cu efortul, și este însoțită de transpirații reci, senzația de sufocare, anxietate (senzația de moarte iminentă), palpitații sau greață.

Cum se diagnostichează cardiopatia ischemică? Ce teste, proceduri și investigații imagistice sunt utilizate în diagnosticarea acestei afecțiuni și care este rolul fiecăreia?

Diagnosticul cardiopatiei ischemice este clinic (bazat pe simptomele resimțite de pacient)  și paraclinic (investigații suplimentare care să obiectiveze simptomele pacientului).

• Prima investigație paraclinică recomandată în cardiopatia ischemică este electrocardiograma de repaus (ECG). Prin analiza acesteia se pot identifica modificări specifice atât pentru diagnostic, cât și pentru stratificarea riscului și ghidarea tratamentului (invaziv versus neinvaziv). Un ECG normal nu poate exclude diagnosticul unei cardiopatii ischemice și, de cele mai multe ori, sunt necesare investigații paraclinice suplimentare.
• Ecocardiografia este investigația imagistică de primă linie recomandată în diagnosticarea cardiopatiei ischemice. Cu ajutorul acesteia se pot aprecia funcția, structura și dimensiunile inimii. De asemenea, ajută la identificarea complicațiilor cardiopatiei ischemice (creșterea în dimensiuni a inimii, alterarea funcției cardiace) sau de diagnostice alternative (disecția de aortă, pericardita, trombembolia pulmonară).
• Testul ECG de efort este frecvent recomandat la pacienții cu suspiciune sau diagnostic cert de cardiopatie ischemică. Este util pentru diagnosticul și stratificarea riscului de mortalitate de cauză cardiacă. Cu ajutorul acestuia se pot evalua simptomele pacientului ce sunt resimțite la efort, capacitatea de efort, valori tensionale și modificări electrocardiografice specifice cardiopatiei ischemice (care apar tipic la efort).
• Angio CT-ul de Coronare este o investigație imagistică neinvazivă care evaluează anatomia vaselor de sânge ale inimii (arterele coronare). Reprezintă una dintre principalele investigații recomandate pacienților cu probabilitate de boală cardiacă ischemică. Cu ajutorul acestuia se poate analiza structura vaselor de sânge și prezența sau absența depunerilor de grăsime (plăci de aterom) la nivelul arterelor  coronare.
• Coronarografia este o investigație invazivă care evaluează direct aspectul arterelor coronare și este indicată doar în cazurile severe ale cardiopatiei ischemice (infarctul miocardic, angina instabilă – care nu cedează la medicamente) sau la pacienții cu risc înalt pentru mortalitate cardiacă).

Cum se tratează cardiopatia ischemică?

Tratamentul cardiopatiei ischemice constă în modificarea stilului de viață, tratament medicamentos +/- tratament de revascularizare coronariană (dilatarea sau dezobstrucția vaselor inimii).

Tratamentul medicamentos este prescris individual fiecărui pacient de către medicul cardiolog curant. Acesta va include medicamente cu rolul de a preveni formarea cheagurilor de sânge (antiagregante plachetare), de a ameliora simptomele (beta blocante, nitrați), de a  menține un nivel optim al grăsimilor din sânge (statine) și de a menține valori optime ale tensiunii arteriale (TA sub 140/90 mmHg).

Tratamentul de revascularizare sau dezobstrucție a arterelor coronare, este indicat în formele avansate ale cardiopatiei ischemice (infarctul miocardic, angina care nu răspunde la tratament medicamentos, pacienții cu risc înalt de mortalitate cardiovasculară). Acesta se poate efectua miniminvaziv, prin montarea unor stenturi în vas, sau chirurgical (By-pass aortocoronarian).

Care sunt complicațiile posibile ale cardiopatiei ischemice dacă nu este tratată corect și la timp?

Complicația cea mai severă a cardiopatiei ischemice este infarctul miocardic acut. Acesta apare ca urmare a blocării complete a unui vas de sânge al inimii și necesită dezobstrucție de urgență prin revascularizare coronariană. În lipsa dezobstrucției vasului există riscul de deces (moarte subită cardiacă).

O altă complicație a cardiopatiei ischemice este insuficiența cardiacă sau incapacitatea inimii de a pompa sânge pentru restul corpului. Aceasta se manifestă prin senzația de lipsă de aer, oboseală, amețeală, umflarea picioarelor.

Aritmiile (sau tulburarea de ritm cardiac) este o complicație frecventă a cardiopatiei ischemice. Acestea se resimt ca palpitații (inima nu bate regulat, ritmic), iar câteodată pot fi severe și să ducă la episoade de pierdere a cunoștintei (sincopa) sau stop cardiac și deces.

Cum se realizează monitorizarea și gestionarea riscurilor pe termen lung pentru pacienții cu cardiopatie ischemică?

Monitorizarea pacienților cu cardiopatie ischemică trebuie efectuată periodic, în funcție de severitatea simptomelor, în principiu  la 6-12 luni. Se vor avea în vedere evaluarea clinică (a simptomelor pacientului) și paraclinică, pentru stratificarea riscului de mortalitate cardiovasculară.  Va include investigații precum analize de sânge, electrocardiografie, ecocardiografie, testul de efort sau angioCT-ul de artere coronare, iar în cazul paciențiilor cu risc înalt se va recomanda coronarografia.

Există recomandări speciale pentru schimbările de stil de viață în cazul persoanelor cu cardiopatie ischemică?

Modificarea stilului de viață este foarte importantă la pacienții cu cardiopatie ischemică și se axează pe corecția factorilor de risc cardiovascular :

• oprirea fumatului (activ sau pasiv);
• activitate fizică (în medie 150 minute/săptamană de efort de intensitate mică-medie, plimbări lungi, alergare ușoară, bicicletă, înot);
• scăderea în greutate cu menținerea unui indice de masă corporală între 20-25 kg/m2 și o circumferință abdominală sub 94 cm pentru bărbați și sub 80 cm pentru femei;
• adoptarea unei diete de tip “mediteranean” – consumul de carne de pește de cel putin 2 ori pe săptămână, de vegetale, evitarea grăsimilor de origine animală, în special a cărnii roșii (porc, oaie);
• adoptarea unei diete sărace în sare – sub 5 g/zi; evitarea alimentelor semipreparate, murături, conserve;
• adoptarea unei diete bogate în fibre, cu evitarea dulciurilor rafinate și a făinei albe.

Aflați mai multe despre investigațiile de care puteți beneficia la Dr. Cristina Trăistaru – Medic Specialist Cardiologie

Programări și informații – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Este esențial ca publicul larg să înțeleagă ce este sindromul metabolic, care sunt cauzele, simptomele și implicațiile sale asupra sănătății și, mai ales, ce măsuri pot fi luate pentru prevenție și tratament.

Ce este sindromul metabolic?

Sindromul metabolic este definit ca o asociere de tulburări metabolice și cardiovasculare care, atunci când apar simultan, amplifică semnificativ riscul de boli cronice severe.

Criteriile internaționale de diagnostic stabilesc că sindromul metabolic este prezent atunci când o persoană are cel puțin trei dintre următoarele cinci condiții:

1. Obezitate abdominală – circumferința taliei mai mare de 102 cm la bărbați și 88 cm la femei;
2. Hipertensiune arterială – valori ≥130/85 mmHg sau tratament antihipertensiv;
3. Glicemie crescută – ≥100 mg/dl sau tratament pentru diabet ori prediabet;
4. Trigliceride crescute – ≥150 mg/dl sau tratament pentru hipertrigliceridemie;
5. Colesterol HDL scăzut – sub 40 mg/dl la bărbați și sub 50 mg/dl la femei.

Sindromul metabolic poate fi privit ca un „pachet” de riscuri, în care obezitatea abdominală și rezistența la insulină joacă roluri centrale și este considerat astăzi o veritabilă epidemie globală.

• La nivel mondial, între 20% și 25% din populația adultă suferă de sindrom metabolic, conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS).
• În țările dezvoltate, prevalența este în creștere din cauza stilului de viață sedentar și a alimentației hipercalorice.
• În România, numărul cazurilor este în continuă creștere, mai ales în rândul persoanelor tinere și adulte de vârstă mijlocie.

Creșterea obezității, a diabetului și a hipertensiunii este strâns legată de urbanizare, lipsa activității fizice și dietele bogate în alimente procesate.

Cauzele sindromului metabolic

Sindromul metabolic are o origine complexă, determinată de interacțiunea dintre factori genetici, hormonali și de mediu.

Rezistența la insulină

Este considerată mecanismul central. Atunci când celulele nu mai răspund eficient la insulină, pancreasul produce tot mai mult hormon pentru a menține glicemia normală. În timp, acest proces duce la hiperglicemie și, ulterior, la diabet.

Obezitatea abdominală

Grăsimea viscerală (din jurul organelor interne) nu este doar un depozit pasiv de energie. Ea secretă substanțe inflamatorii și hormoni care afectează metabolismul și cresc riscul cardiovascular.

Sedentarismul

Lipsa mișcării scade sensibilitatea la insulină, favorizează acumularea de grăsime și alterează metabolismul lipidelor.

Alimentația dezechilibrată

Consumul ridicat de zaharuri rafinate, băuturi carbogazoase, fast-food, grăsimi trans și sare contribuie direct la creșterea în greutate și la dezechilibrele metabolice.

Factorii genetici

Predispoziția genetică joacă un rol important: persoanele cu istoric familial de diabet sau boli cardiovasculare sunt mai expuse.

Stresul cronic și lipsa somnului

Dezechilibrele hormonale cauzate de stres și odihna insuficientă cresc apetitul, favorizează obezitatea și afectează metabolismul glucidic.

Simptomele sindromului metabolic

Sindromul metabolic este adesea „tăcut”. Mulți pacienți nu prezintă simptome evidente până când complicațiile nu devin serioase. Totuși, unele manifestări pot sugera existența acestuia:

• creșterea circumferinței abdominale,
• oboseală și scăderea capacității de efort,
• palpitații și tensiune arterială crescută,
• sete excesivă și urinări frecvente,
• dificultăți de concentrare și somn neodihnitor,
• analize anormale (glicemie, trigliceride crescute, HDL scăzut).

Aceste semne trebuie privite ca avertismente și motivate persoana să apeleze la un consult medical.

Complicațiile sindromului metabolic

Sindromul metabolic are implicații grave asupra sănătății întregului organism.

Boli cardiovasculare

Pacienții cu sindrom metabolic au un risc de 2–3 ori mai mare de infarct miocardic și accident vascular cerebral. Hipertensiunea, ateroscleroza și inflamația cronică afectează vasele de sânge și inima.

Diabet zaharat de tip 2

Rezistența la insulină este „puntea” către instalarea diabetului. Persoanele cu sindrom metabolic au un risc de 5 ori mai mare de a dezvolta diabet.

Boala cronică de rinichi

Hipertensiunea și hiperglicemia afectează în timp funcția renală, ducând la insuficiență renală.

Afecțiuni hepatice

Steatoza hepatică non-alcoolică este extrem de frecventă la pacienții cu sindrom metabolic și poate progresa spre ciroză.

Tulburări hormonale și inflamație cronică

Sindromul metabolic este însoțit de un status inflamator permanent, care accelerează îmbătrânirea vasculară și crește vulnerabilitatea la alte boli cronice.

Alte complicații

• sindrom de apnee în somn,
• gută și hiperuricemie,
• risc oncologic crescut (cancer colorectal, pancreatic, hepatic).

Diagnostic sindromului metabolic

Diagnosticul sindromului metabolic se bazează pe criteriile clinice și de laborator.

Evaluări esențiale:

• măsurarea circumferinței abdominale și a IMC,
• monitorizarea tensiunii arteriale,
• analize de sânge: glicemie, profil lipidic complet, HbA1c,
• ecografie abdominală pentru evaluarea ficatului,
• teste de toleranță la glucoză (în caz de suspiciune de prediabet).

Tratamentul sindromului metabolic

Tratamentul este complex și presupune o abordare multidisciplinară.

Schimbarea stilului de viață – piatra de temelie a tratamentului:

• dietă echilibrată, cu reducerea zaharurilor și grăsimilor nesănătoase,
• activitate fizică regulată (150 de minute de mișcare moderată pe săptămână),
• scăderea în greutate (o reducere de 5–10% aduce beneficii imediate),
• renunțarea la fumat și limitarea alcoolului,
• gestionarea stresului și îmbunătățirea calității somnului.

Tratament medicamentos

Dacă schimbările de stil de viață nu sunt suficiente:

• antihipertensive pentru controlul tensiunii,
• statine pentru corectarea dislipidemiei,
• antidiabetice orale sau insulină,
• terapii adjuvante pentru obezitate.

Monitorizare periodică

Consulturi regulate la medic și analize periodice pentru a ajusta tratamentul și a preveni complicațiile.

Prevenția sindromului metabolic

Prevenția este cheia. Măsuri simple, dar aplicate constant, pot reduce dramatic riscul de sindrom metabolic:

• adoptarea unei diete sănătoase (bogată în legume, fructe, fibre și proteine slabe),
• menținerea unei greutăți normale,
• activitate fizică zilnică,
• evitarea fumatului și a consumului excesiv de alcool,
• controale medicale regulate pentru depistarea timpurie a factorilor de risc.

Sindromul metabolic este mai mult decât o sumă de factori de risc. Este o realitate medicală complexă, cu impact major asupra sănătății și calității vieții. Înțelegerea cauzelor, recunoașterea simptomelor, diagnosticarea precoce și adoptarea unui stil de viață sănătos sunt armele cele mai puternice în lupta cu acest sindrom.

Sindromul metabolic nu este un verdict definitiv, ci un avertisment. Este șansa de a schimba direcția și de a preveni complicații grave. Fă pași mici, dar constanți – mișcare, alimentație echilibrată, monitorizare medicală – și îți poți proteja inima, metabolismul și viața.

În cadrul centrului medical Auxologico Cardiorec, pacienții pot beneficia de Consultații de Diabet, nutriție, boli metabolice în sistem privat sau cu bilet de trimitere CAS, la Dr. Magda Zarojanu, Medic Primar Diabet, nutriție, boli metabolice. 

Programări – 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

De ce este important ca părinții să acorde atenție pregătirii copilului înainte de întoarcerea la școală?

Pregătirea copilului pentru școală nu este doar o chestiune de cumpărat rechizite și uniforme. Este, mai ales, o pregătire a inimii și a minții. În fața unei lumi în continuă schimbare, părintele devine primul ghid, cel care îi arată copilului nu doar drumul către clasă, ci și felul în care să intre în ea – cu încredere și curiozitate.

Un copil care simte că părinții săi îi sunt alături, care a fost ascultat și înțeles, pășește în școală ca un tânăr explorator. În această siguranță emoțională, copilul învață să fie curajos, să își gestioneze temerile și să își construiască primele relații cu ceilalți.

Pregătirea înseamnă și cultivarea unei atmosfere în familie în care curiozitatea nu e sancționată, ci încurajată. Unde greșeala nu e o rușine, ci o etapă firească. Unde părintele nu dictează totul, ci deschide uși spre întrebări și dialog. Într-un astfel de climat, copilul ajunge să vadă școala nu ca pe o povară, ci ca pe o oportunitate de a descoperi.

Dar poate cel mai important aspect este modul în care părinții gestionează propriile așteptări. Dacă un copil pornește la drum cu povara perfecțiunii, va învăța repede gustul anxietății. Dacă, în schimb, este crescut într-o atmosferă în care efortul este prețuit mai mult decât rezultatul, va înțelege că învățarea e o aventură lungă, presărată cu obstacole, dar și cu bucurii.

Recomandați o vizită la medicul de familie înainte de începerea școlii?

Medicul de familie nu este un birocrat al sănătății, ci un partener în creșterea copilului. Medicul evaluează starea copilului printr-un control simplu: greutate, înălțime, dezvoltare fizică. Vaccinările sunt puse la zi, pentru a preveni boli care pot afecta nu doar copilul, ci întreaga comunitate școlară.

Un copil care nu vede sau nu aude bine nu va putea învăța eficient. O evaluare minimă poate scoate la iveală dificultăți de vedere, auz sau dezvoltare comportamentală. Identificarea timpurie înseamnă șansa de a corecta la timp, înainte ca problemele să se transforme în obstacole majore.

Școala aduce emoții puternice: anxietate, teama de eșec, presiunea de a se integra. Medicul poate discuta deschis cu părinții și copilul despre aceste aspecte, poate oferi repere simple și clare pentru a face față stresului și pentru a dezvolta reziliența.

Această vizită este și o ocazie de dialog. Părintele primește recomandări concrete: alimentație, somn, mișcare, rutine care susțin sănătatea și disciplina zilnică. Când părintele și medicul colaborează, copilul beneficiază direct.

Care sunt analizele sau investigațiile de bază utile la început de an școlar?

Înainte ca un copil să pășească pragul școlii, părinții au responsabilitatea de a se asigura că este pregătit nu doar cu rechizite, ci și cu o sănătate verificată. Medicul măsoară greutatea, înălțimea și evaluează dezvoltarea generală, sistemul cardiovascular, respirator și neurologic. Este punctul de plecare pentru înțelegerea stării de sănătate.

Un copil care nu vede sau nu aude corect nu va învăța eficient. Imunizările protejează nu doar copilul, ci întreaga comunitate, iar analizele de sânge pot depista carențe de fier, vitamina D sau alte dezechilibre care influențează direct energia și capacitatea de concentrare.

De asemenea, un scurt screening pentru stres și anxietate poate oferi semnale timpurii și oportunitatea unei intervenții corecte.

Cum putem întări imunitatea copilului înainte de întoarcerea în colectivitate?

Câteva principii simple fac diferența:

• Alimentație echilibrată – o dietă variată, bogată în vitamine (A, C, D), minerale (zinc, fier) și probiotice din iaurt sau kefir susține sistemul imunitar. Hrana este prima linie de apărare.
• Sportul îmbunătățește circulația, reduce stresul și antrenează corpul să răspundă mai bine la provocări. Un copil activ e un copil mai rezistent.
• Somn adecvat – fără somn suficient, imunitatea se prăbușește. Copiii au nevoie de 9–11 ore pe noapte, în funcție de vârstă. Odihna este combustibil pentru sănătate.
• Verificarea schemei de vaccinare și imunizările anuale, precum cea antigripală, sunt esențiale.
• Spălatul corect pe mâini și evitarea contactului cu persoane bolnave sunt reguli de bază. Igiena corectă previne infecții inutile.

Imunitatea nu se construiește peste noapte, ci prin disciplină zilnică. Alimentație bună, mișcare, somn și igienă – cinci pași simpli prin care părinții își pot ajuta copiii să rămână sănătoși și să facă față provocărilor școlii.

De ce este stabilirea unui program regulat de somn înainte de reluarea cursurilor?

Un copil odihnit este un copil pregătit. Somnul este o condiție fundamentală pentru dezvoltarea fizică, emoțională și intelectuală. În prag de școală, stabilirea unui program regulat de somn devine una dintre cele mai importante responsabilități ale părinților.

Somnul de calitate optimizează memoria și capacitatea de învățare. Copilul odihnit reține mai ușor informația și poate participa activ în clasă. În același timp, lipsa odihnei aduce iritabilitate, anxietate și chiar depresie, în timp ce un program stabil îi dă copilului calm și reziliență în fața stresului.

Odihna susține sistemul imunitar și îl protejează în colectivitate, acolo unde riscul de îmbolnăvire este ridicat. Orele fixe de culcare și trezire creează o rutină clară, care aduce siguranță și previzibilitate. Copilul învață ordinea și își gestionează mai bine timpul.

Ce recomandări aveți pentru o alimentație echilibrată care să susțină capacitatea de concentrare și energia copilului?

Diversitatea este primul pas: fructele și legumele aduc vitamine și antioxidanți care susțin creierul, iar cerealele integrale asigură energie stabilă pe parcursul zilei. Proteinele sunt la fel de importante. Carnea slabă, peștele bogat în omega-3, ouăle, leguminoasele și nucile susțin dezvoltarea țesuturilor și funcționarea cognitivă. Omega-3, în special, ajută memoria și capacitatea de concentrare.

Hidratarea nu trebuie neglijată. Apa este esențială pentru energie și atenție, în timp ce băuturile dulci sau cu cofeină ar trebui evitate. Alimentele procesate, bogate în zaharuri și grăsimi nesănătoase, afectează negativ energia și concentrarea. Gustările rapide și dulciurile duc la fluctuații bruște ale nivelului de zahăr din sânge, urmate de oboseală și neatenție.

De asemenea, un program regulat de mese – trei mese principale și două gustări sănătoase – aduc un aport constant de nutrienți și previne scăderile de energie.

Cum îi putem sprijini pe copii să gestioneze emoțiile legate de începutul școlii?

Întoarcerea la școală poate aduce frică, anxietate și nesiguranță. Rolul părintelui este să ofere copilului sprijin emoțional și un cadru stabil în care să se simtă înțeles și protejat.

Un mediu liniștit, fără conflicte, îi permite copilului să își exprime temerile și așteptările. Conversațiile deschise despre ce urmează la școală reduc incertitudinea și îl ajută să își facă o imagine realistă asupra provocărilor. Pregătirea emoțională înseamnă și învățarea unor tehnici simple de relaxare – respirație profundă, mișcare zilnică, jocuri în aer liber. Toate acestea reduc stresul și cresc starea de bine.

Contactul cu alți copii, prin întâlniri sau activități de grup, îl încurajează să își dezvolte abilitățile sociale și să privească școala ca pe un spațiu al prieteniilor, nu doar al provocărilor. La fel de important este ca părintele să observe și să aprecieze fiecare progres, chiar și mic. Recunoașterea efortului crește încrederea copilului și îi arată că adaptarea la școală este un proces, nu un test de trecut peste noapte.

O ultimă întrebare despre un aspect adesea neglijat. Ce reguli de igienă ar trebui să le reamintească părinții copiilor la întoarcerea la școală?

Revenirea la școală înseamnă nu doar adaptarea la ritmul educației, ci și o reîmprospătare a regulilor de igienă care îi protejează pe copii de boli și disconfort. Părinții au un rol central în acest proces, ei sunt cei care modelează comportamentele zilnice și transmit copiilor importanța unor obiceiuri simple, dar vitale pentru sănătate.

Spălarea frecventă a mâinilor rămâne cea mai simplă și mai eficientă metodă de prevenire a infecțiilor. Copiii trebuie învățați să se spele pe mâini înainte de masă, după folosirea toaletei și de fiecare dată când vin în contact cu suprafețe sau obiecte murdare. Este util ca părinții să explice nu doar când, ci și cum se face spălarea – cel puțin 20 de secunde, cu apă și săpun, pentru a elimina cât mai mulți germeni.

Igiena orală este un alt pilon important. Periajul de două ori pe zi, dimineața și seara, cu pastă de dinți potrivită vârstei, previne cariile și păstrează o respirație proaspătă. De asemenea, un control stomatologic anual este recomandat pentru a depista la timp problemele dentare.

Dacă copilul tușește, are febră sau simptome digestive, nu trebuie trimis la școală. Consultați medicul de familie pentru a-i asigura îngrijirea corectă și pentru a proteja sănătatea celorlalți copii.

MEDICINĂ DE FAMILIE – APROAPE DE CASĂ, APROAPE DE TINE! La Auxologico Cardiorec – Corbeanca, te poți înscrie pe lista medicului de familie Cezar Iancu și poți beneficia de îngrijire medicală profesionistă, integrată, aproape de casă. E simplu, eficient și fără drumuri inutile.

Pentru Programări și informații – 021.9636

Auxologico CardioRec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție și activitate medicală la cel mai înalt nivel, un nume ce este sinonim cu Excelența în Sănătate și Grija față de pacienți. 

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Dr. Cezar Iancu

Medic de familie – Corbeanca

Arsura solară, o consecință frecventă a expunerii excesive la radiațiile ultraviolete (UV), reprezintă o problemă majoră de sănătate publică la nivel global. Pe măsură ce societățile devin tot mai conștiente de efectele nocive ale arsurilor solare, este esențială înțelegerea factorilor care le determină, a consecințelor și a strategiilor de prevenție.

Mecanismele arsurii solare

Arsura solară apare în principal ca urmare a deteriorării directe a ADN-ului pielii cauzate de radiațiile UV, ceea ce duce la activarea proceselor inflamatorii. Răspunsul fiziologic imediat la expunerea la UV include eritemul, caracterizat prin roșeață și inflamație a pielii, care poate fi însoțit de durere, vezicule și descuamare în cazurile mai severe (Hartono et al., 2020). Deși efectele inițiale pot fi trecătoare, episoadele repetate de arsuri solare pot duce la consecințe pe termen lung, precum îmbătrânirea pielii și cancerul de piele, în special melanomul (Lazovich et al., 2011; Savoye et al., 2018).

Factorul de creștere endotelial vascular (VEGF) joacă un rol important în leziunile cutanate induse de UV, acționând ca un activator timpuriu al răspunsului inflamator și accentuând simptomele asociate cu arsura solară (Hartono et al., 2020). Răspunsul imun declanșat de expunerea la UV poate modifica microambientul pielii, crescând în timp riscul de transformare malignă a celulelor cutanate (Savoye et al., 2018). Mai mult, efectele cumulative ale expunerii la UV de-a lungul vieții au fost corelate cu un risc crescut de dezvoltare a diferitelor neoplasme cutanate, subliniind importanța măsurilor preventive (DeFlorio-Barker et al., 2020; Miller et al., 2022).

Factori de risc pentru arsura solară

Identificarea factorilor de risc pentru arsura solară este esențială pentru dezvoltarea unor intervenții eficiente în domeniul sănătății publice. Studiile arată că persoanele cu pigmentare mai deschisă a pielii (de exemplu, cele de origine europeană) prezintă un risc mai mare de a suferi arsuri solare decât cele cu tonuri mai închise ale pielii (Dennis & Lowe, 2013; Fernandez-Quiroz et al., 2021). De asemenea, vârsta, sexul și nivelul de activitate fizică influențează semnificativ incidența arsurilor solare. De exemplu, populațiile mai tinere, în special adolescenții, raportează frecvent episoade de arsuri din cauza comportamentului de expunere prelungită la soare și a lipsei de conștientizare privind măsurile de protecție (Pettigrew et al., 2016).

Modelele comportamentale joacă un rol suplimentar; cercetările arată că activitățile desfășurate în aer liber fără protecție solară adecvată sunt corelate cu o prevalență crescută a arsurilor (Holman et al., 2018). De asemenea, motivația utilizării protecției solare – cum ar fi percepția controlului personal și influențele sociale – afectează semnificativ comportamentele individuale legate de siguranța la soare (Heckman et al., 2012; Zhong et al., 2023). În rândul populațiilor cu un grad mai ridicat de aculturație, incidența crescută a arsurilor solare poate fi pusă pe seama lipsei de informații privind strategiile corecte de protecție solară, subliniind nevoia unor intervenții adaptate cultural (Coups et al., 2012).

Strategii de prevenție

Prevenirea arsurilor solare presupune o abordare complexă, care integrează schimbarea comportamentelor și mesaje eficiente de sănătate publică. Utilizarea cremei cu protecție solară este pe larg promovată, însă mulți utilizatori nu o aplică corespunzător sau cu regularitate. Studiile arată că un procent semnificativ dintre cei care folosesc cremă de protecție suferă totuși arsuri, în principal din cauza aplicării insuficiente sau a lipsei reaplicării (O’Hara et al., 2019; Pissavini & Diffey, 2013). Se recomandă utilizarea de produse cu spectru larg, aplicate din abundență și reaplicate frecvent, mai ales în perioadele de expunere intensă la UV (Dennis & Lowe, 2013; Pérez et al., 2019).

Pe lângă crema solară, strategii comportamentale precum purtarea hainelor de protecție, căutarea umbrei și evitarea expunerii în orele de vârf sunt esențiale (Linos et al., 2011; Hopkins & Secrest, 2018; Gritz et al., 2013). Campaniile educaționale trebuie să clarifice și mitul conform căruia bronzul ar oferi protecție împotriva arsurilor (Dennis & Lowe, 2013; O’Hara et al., 2019). Integrarea acestor comportamente de protecție este crucială pentru reducerea arsurilor solare, în special în rândul populațiilor vulnerabile precum copiii și adolescenții (Pissavini & Diffey, 2013; Miller et al., 2022).

Implicații pentru sănătatea publică și direcții viitoare

Eforturile de sănătate publică pentru prevenirea arsurilor solare trebuie să fie proactive și adaptate cauzelor comportamentelor inadecvate de protecție. Programele cuprinzătoare de prevenție a cancerului de piele, care includ educație, implicarea comunității și politici publice, sunt esențiale pentru a oferi indivizilor și comunităților instrumentele necesare (Hopkins & Secrest, 2018; DeFlorio-Barker et al., 2020). Intervențiile bazate pe dovezi pot facilita schimbarea comportamentală și pot promova o cultură care pune accent pe siguranța la soare. Este nevoie urgentă de metode inovatoare, inclusiv tehnologii digitale și rețele sociale, pentru a transmite eficient mesajele de prevenție (Hopkins & Secrest, 2018; Savoye et al., 2018).

Cercetări suplimentare sunt necesare pentru a înțelege mai bine aspectele psihologice care influențează comportamentele de protecție solară, în special în rândul tinerilor predispuși la arsuri (Heckman et al., 2012; Miller et al., 2022). De asemenea, investigarea eficienței strategiilor de intervenție în diferite contexte socioculturale va consolida impactul inițiativelor de sănătate publică dedicate reducerii arsurilor și, implicit, a cancerelor cutanate.

Arsura solară, o problemă importantă de sănătate publică

Arsura solară rămâne o problemă importantă de sănătate publică, cu implicații care depășesc disconfortul imediat. Prin înțelegerea mecanismelor implicate, identificarea factorilor de risc și aplicarea unor strategii eficiente de prevenție, se poate reduce considerabil incidența arsurilor solare și a riscurilor de sănătate pe termen lung asociate. Eforturile continue de educare și reformă a politicilor sunt esențiale pentru protejarea populațiilor vulnerabile și pentru cultivarea unei relații mai sănătoase cu expunerea la soare.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Modernitatea aduce schimbări profunde în stilul de viață, influențând sănătatea noastră mai mult decât oricând. Progresul tehnologic și inovația, globalizarea și modificările sociale ne oferă oportunități remarcabile, dar, în același timp, creează provocări majore pentru sănătatea cardiovasculară.

Cu toate că suntem martorii celei mai avansate ere medicale din istorie, bolile cardiovasculare rămân principala cauză de deces la nivel global.

Avantajele și provocările modernității

Viața modernă este caracterizată de un ritm accelerat, tehnologie avansată și schimbări culturale rapide. Printre avantajele aduse de modernitate se numără accesul facil la informații despre sănătate, progresele medicale în domeniul diagnosticului și tratamentului, precum și conștientizarea importanței unui stil de viață sănătos.

De exemplu, tehnologia medicală, inclusiv aplicațiile de monitorizare a sănătății și dispozitivele wearable, facilitează adoptarea unor obiceiuri sănătoase, precum exercițiile fizice regulate.

Tehnologia, deși utilă, a contribuit la sedentarism, reducând semnificativ activitatea fizică zilnică. Transportul motorizat a înlocuit mersul pe jos, iar munca de birou și timpul petrecut în fața ecranelor au dus la probleme de postură și la creșterea riscurilor musculoscheletale.

De asemenea, globalizarea a adus o diversitate alimentară, dar și o creștere a consumului de produse procesate și fast-food, bogate în zahăr, grăsimi saturate și aditivi. Acest tip de alimentație, promovat agresiv, afectează în special copiii, generând un risc crescut de obezitate și boli metabolice.

Impactul alimentației și mișcării asupra sănătății cardiovasculare

Alimentația modernă reflectă schimbările culturale și economice ale societății. Dacă în trecut accentul era pus pe alimente naturale și proaspete, astăzi accesibilitatea produselor procesate și rapiditatea pregătirii acestora au transformat complet obiceiurile alimentare.

Consumul excesiv de alimente procesate contribuie la creșterea incidenței bolilor cardiovasculare prin efectele negative asupra colesterolului, hipertensiunii arteriale și greutății corporale.

Pe de altă parte, mișcarea, esențială pentru sănătatea inimii, este adesea neglijată. Deși tehnologia oferă soluții moderne pentru încurajarea activității fizice, precum aplicațiile de fitness sau brățările inteligente, sedentarismul rămâne o problemă globală.

Statul prelungit în poziții incorecte, atât la birou, cât și acasă, și lipsa exercițiilor fizice regulate contribuie la creșterea riscurilor de boli cardiovasculare, diabet și obezitate. Este esențial să promovăm activitatea fizică zilnică ca pe o componentă esențială a unui stil de viață sănătos.

Sănătatea mentală și stresul în contextul modernității

Stresul este un factor constant al vieții moderne, influențat de presiunea profesională, așteptările sociale și viteza schimbărilor din societate. Această stare cronică de tensiune afectează nu doar sănătatea mentală, ci și sănătatea inimii.

Studiile arată că stresul cronic crește riscul de hipertensiune arterială, infarct miocardic și alte boli cardiovasculare. În plus, sedentarismul asociat cu stresul agravează această situație.

Promovarea valorilor individualiste și izolarea socială, accentuate de utilizarea excesivă a tehnologiei, contribuie la apariția depresiei și anxietății. Aceste afecțiuni, la rândul lor, sunt asociate cu un risc cardiovascular crescut. Este esențial să recunoaștem legătura dintre sănătatea mentală și sănătatea fizică și să intervenim în mod preventiv pentru a reduce impactul negativ al stresului.

Factorii de risc cardiovascular – tradiționali și modificabili

Bolile cardiovasculare sunt influențate de o serie de factori de risc, atât tradiționali, cât și specifici modernității. Printre factorii tradiționali se numără hipertensiunea arterială, diabetul, colesterolul crescut și fumatul.

În România, hipertensiunea arterială afectează aproape jumătate din populația adultă între 30 și 70 de ani, dar doar o treime dintre acești pacienți reușesc să-și controleze valorile tensionale prin tratament. Fumatul, un alt factor major de risc, crește riscul apariției bolilor cardiovasculare de cinci ori.

Pe lângă acești factori, modernitatea aduce și elemente noi care influențează riscul cardiovascular. Stresul cronic, apneea obstructivă în somn, obezitatea și poluarea atmosferică sunt doar câteva dintre aceste provocări.

De asemenea, tulburările de somn, cum ar fi apneea obstructivă, sunt asociate cu hipertensiunea arterială și alte complicații cardiovasculare. Este important să recunoaștem și să tratăm acești factori pentru a preveni complicațiile pe termen lung.

Prevenția – drumul către longevitate

Prevenția cardiovasculară modernă se bazează pe o abordare personalizată, adaptată fiecărui pacient. Evaluarea riscului cardiovascular prin algoritmi precum SCORE2 permite identificarea persoanelor cu risc crescut și implementarea unor măsuri preventive specifice. Deciziile terapeutice, luate în colaborare cu pacientul, sunt esențiale pentru asigurarea aderenței la tratament și a succesului pe termen lung.

Recomandări pentru un stil de viață sănătos

Prevenția bolilor cardiovasculare începe cu adoptarea unui stil de viață sănătos.

Exercițiile fizice regulate, de cel puțin 30 de minute pe zi, contribuie semnificativ la menținerea sănătății inimii. O alimentație echilibrată, bazată pe dieta mediteraneană, este esențială pentru reducerea riscului cardiovascular. Consumul de fructe, legume, cereale integrale și pește, combinat cu reducerea consumului de sare, zahăr și grăsimi saturate, este recomandat tuturor.

Renunțarea la fumat este una dintre cele mai eficiente măsuri preventive, reducând riscul cardiovascular în mod semnificativ. De asemenea, gestionarea stresului prin tehnici de relaxare, terapie sau activități recreative contribuie la îmbunătățirea sănătății generale.

Modernitatea, deși oferă oportunități remarcabile pentru îmbunătățirea sănătății, stilul de viață modern aduce provocări care nu pot fi ignorate. Prin conștientizare, educație și prevenție personalizată, putem reduce semnificativ riscul cardiovascular și putem trăi vieți mai lungi și mai sănătoase.

Drumul către longevitate începe cu prevenția, iar fiecare pas făcut în această direcție este un pas spre o viață mai bună.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Programări la Dr. Luminița Rotaru – 021.9636

Auxologico CardioRec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție și activitate medicală la cel mai înalt nivel, un nume ce este sinonim cu Excelența în Sănătate și Grija față de pacienți. Acesta face parte, totodată, din Centrul integrat de Imagistică Cardiovasculară al prestigioasei rețele italiene.

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic precis și recomandări este esențială o evaluare medicală în cadrul unei consultații de specialitate.

Medicina internă are în vedere prevenția, diagnosticul si tratamentul nechirurgical al diverselor afecțiuni respiratorii, cardiace, digestive, renale sau osteoarticulare. Medicul de medicină internă joacă un rol cheie în coordonarea îngrijirii pacienților și în direcționarea acestora, la nevoie, către alte specialități medicale pentru investigații detaliate. Acesta desfășoară și activități de prevenție medicală și screening pentru a depista bolile în stadiu incipient și pentru a avea grijă de sănătatea generală a pacienților.

Ce înseamnă screening-ul de medicină internă și de ce este important în menținerea sănătății noastre?

Cu toții am auzit cuvântul “screening”, însă nu știu câti dintre noi înțelegem însemnătatea lui. Screeningul pornește de la premisa că este mai bine să prevenim o boală decât să o tratăm, iar în cazul în care boala apare, screeningul ajută la diagnosticarea acesteia în stadii în care poate fi curabilă sau ținută sub control, precum și la evitarea complicațiilor.

Testele de screening sunt recomandate de către medic după o discuție prealabilă cu pacientul, se vor lua în considerare sexul și vârsta, și se vor corobora cu dovezile medicale existente în acest moment, dovezi privind beneficiile și riscurile pe care le implică un anumit tip de investigație.

Aceste screening-uri se pot adresa unei comunități în care există o prevalență crescută a unei anumite afecțiuni, dar sunt și recomandări individuale ținând cont de factorii de risc ai fiecărei persoane (hipertensiune arterială, diabet zaharat, osteoporoză, cancere în familie, etc.)

Care sunt principalele beneficii ale efectuării unui screening regulat de medicină internă?

Depistarea precoce a unei afecțiuni  duce la o gestionare mai bună a acesteia, reduce riscul de apariție a  complicațiilor și crește șansele unui prognostic bun.

Cele mai frecvente afecțiuni diagnosticate în cabinetul medicului internist sunt reprezentate de hipertensiunea arterială, dislipidemia și diabetul zaharat.

Care sunt factorii de risc sau simptomele care ar trebui să ne determine să mergem la o consultație de medicine internă?

Factorii de risc frecvent implicați în apariția bolilor cronice sunt cei binecunoscuti: fumatul, consumul excesiv de zahăr, grăsimi, alcool și obezitatea. Simptomele care determină un pacient să se prezinte la medic sunt, în general, pierderea ponderală inexplicabilă, inapetența, astenia fizică, cefaleea, durerea toracică, dispnee, tusea, durerile abdominale și modificările tranzitului intestinal.

Există anumite grupuri de persoane care ar trebui să facă screening-ul de medicină internă mai devreme sau mai frecvent?

Da, screeningul trebuie efectuat mai des și încă de la o vârstă tânară în cazul persoanelor care au în familie rude de sânge care au fost diagnosticate cu tumori (mamare, uterine, ovariene, colonice, de prostată), precum și cei care au antecedente heredocolaterale de diabet zaharat, infarct miocardic, accident vascular cerebral, etc.

Ce tipuri de teste sau analize sunt de obicei incluse într-un screening de medicină internă?

Cele mai la îndemană teste de screening sunt reprezentate de anamneză și examenul clinic complet. Dintre probele de laborator și cele imagistice, medicul va recomanda dozarea componentelor profilului lipidic, glicemiei, sideremiei, hemoleucogramei, enzimelor de citoliză hepatică, ureei, creatininei și un sumar de urină. Investigațiile imagistice de rutină sunt reprezentate de ecografia abdominală și radiografia toracică. În funcție de acuzele bolnavului se pot doza markerii virali pentru hepatite, testul din scaun pentru hemoragiile oculte, etc.

Cum putem să ne pregătim înainte de un screening de medicină internă? Sunt necesare anumite restricții alimentare sau alte recomandări?

Înainte de a merge la consultul de medicină internă, ideal ar fi sa știm patologiile de care suferim, iar în cadrul consultului să comunicăm medicului ce medicamente luăm, intervențiile chirurgicale suferite și nu în ultimul rand antecedentele heredocolaterale.

În cazul în care vom face și analize de sânge, nu trebuie să consumăm alimente înainte, iar dacă vom face ecografie abdominală, cu o zi înainte nu trebuie consumate alimente care produc balonare cum ar fi: fasolea, varza, mazărea, precum și băuturi carbogazoase, dulciuri sau alimente care pot fermenta (fructe, lapte etc). Cu o zi înainte, cina să fie luată cel târziu la ora 19:00, iar alimentele să fie ușoare. Este indicat să se administreze preparate care absorb gazele intestinale (ex: cărbune medicinal).

Cu 6 ore înainte de ecografie nu trebuie consumate alimente, se poate consuma doar apă plată, iar cu 2 ore înainte de ecografie este obligatorie consumarea a 500 ml apă plată și să nu urinăm pentru a avea vezica urinară plină, pentru o examinare corectă.

Mai multe informații despre investigațiile oferite la Auxologico Cardiorec de Dr. Giorgiana Dediu 

Pentru Programări ne puteți contacta la numărul de telefon 021.9636

Auxologico Cardiorec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție în cercetare și îngrijire medicală, recunoscută pentru calitatea actului medical și grija față de pacienți.

Bolile cardiovasculare reprezintă, în continuare, principala cauză de mortalitate și morbiditate în întreaga lume, în ciuda eforturilor de promovare a unui stil de viață sănătos și a apariției unor tratamente sigure și eficiente împotriva unora dintre factorii de risc ai acestei categorii de afecțiuni.

În anul 2021, Societatea Europeană de Cardiologie a publicat ghidul de prevenție cardiovasculară care promovează o perspectivă nouă în abordarea prevenției, respectiv un proces decizional care se desfășoară între medic și pacient, bazat pe calculul unor noi scoruri de risc, abordarea riscului pe categorii de vârstă, pentru pacienți aparent sănătoși, dar și pentru cei cu boală cardiovasculară stabilită, cu aprecierea beneficiilor pe termen lung și abordarea în etape a prevenției.

Cum se evaluează riscul cardiovascular?

Se recomandă evaluarea sistematică globală a riscului cardiovascular la orice persoană cu factori de risc majori:

• fumat
• hipertensiune arterială
• diabet zaharat
• dislipidemie
• sau la persoane cu antecedente heredocolaterale de boală cardiovasculară prematură, cu obezitate sau comorbidități ce cresc riscul cardiovascular.

Pentru estimarea riscului de evenimente cardiovasculare fatale și nonfatale (infarct miocardic, accident vascular cerebral) la 10 ani la persoanele aparent sănătoase de peste 40 ani, fără boală cardiovasculară stabilită, fără diabet zaharat, boli cronice de rinichi, boli genetice ale metabolismului lipidic și sub 70 ani, se utilizează graficele SCORE 2, iar peste 70 de ani graficele SCORE2-OP adaptate pentru riscul general al țării respective, care poate fi scăzut, moderat, înalt și foarte înalt.

România se încadrează, din păcate, în categoria de risc foarte înalt. Graficele SCORE2 nu se aplică pacienților cu boală cardiovasculară documentată sau alți factori de risc, cum ar fi diabetul zaharat, insuficiența cardiacă, afecțiuni genetice ale lipidelor, boală cronică renală; aceștia sunt considerați cu risc cardiovascular înalt sau foarte înalt.

La pacienții cu risc cardiovascular foarte înalt:

• SCORE 2>/= 7,5% sub 50 ani
• SCORE 2>/= 10% la 50-69 ani
• SCORE 2-OP >/=15% peste 70 ani

precum și la pacienții cu boală cardiovasculară cunoscută, diabet zaharat, se recomandă o intensificare treptată a terapiei factorilor de risc, cu estimarea beneficului pe termen lung, folosind diverse modele existente, de exemplu LIFE-CVD (pacienți aparent sănătoși), SMART (pacienți cu boală aterosclerotică), DIAL (pacienți cu diabet zaharat), adaptată fiecărei situații.

În prima etapă, la pacienții aparent sănătoși, factorii de risc sunt analizați în funcție  de profilul de risc al pacientului și ținând cont de preferințele acestuia. Se recomandă oprirea fumatului, adoptarea unui stil de viață sănătos, menținerea TA< 160mmHg/140mmhg, reducerea LDL Co sub 100mg/dl în special la categoriile de risc foarte înalt. Decizia de a implementa măsuri privind stilul de viață este luată în comun cu pacientul. Încadrarea într-o categorie de risc nu duce automat la recomandări pentru inițierea terapiei medicamentoase.

În cazul în care se inițiază un tratament, necesitatea acestuia trebuie evaluată în funcție de obiectivul final de prevenție, respectiv țintele ce trebuie atinse, luând în considerare atât beneficiile, cât și comorbiditațile, fragilitatea pacientului, preferințele acestuia în cadrul unui proces decizional comun, în etapa II.

La pacienții cu boală aterosclerotică cardiovasculară stabilită clinic, în prima etapă se recomandă adoptarea unui stil de viață sănătos, întreruperea fumatului, reducerea LDLCo sub 70mg/dl (reducere >/=50% din valoarea inițiala), păstrarea valorii tensiunii arteriale sistolice sub 140mmHg, terapia antitrombotică. În etapa II, intensificarea tratamentului cu atingerea unor ținte inferioare este benefică și trebuie abordată ținând cont de riscul cardiovascular la 10 ani, comorbidități, riscul pe termen lung, fraglitatea și preferințele pacientului, de asemenea într-un proces decizional comun.

Pacienții cu Diabet zaharat tip 2, în funcție de afectarea de organelor țintă, sunt  considerați pacienți cu risc cardiovascular 1.foarte înalt, 2.înalt sau 3.moderat. Ținta finală a tratamentului pentru tensiunea arterială sistolică este < 130mmHg, iar pentru LDLCo, în funcție de nivelul de risc, este <70mg/dl sau 55<mg/dl.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Modificatorii riscului, o noțiune nou introdusă de Ghidul European de Prevenție din 2021, sunt reprezentați de:

• Simptome de stres psihoemoțional, inclusiv psihosocial
• Scorul de calciu coronarian CT cardiac, cea mai bine stabilită modaliatate imagistică pentru a îmbunătăți stratificarea riscului/detecția plăcilor de aterom carotidiene prin ecocardiografie
• Fragilitatea – factor de risc pentru evoluția nefavorabilă, prezența de comorbidități, polipragmazie, reacții adverse mai frecvente
• Istoric familial – în special, istoric de boală cardiovasculară la vârste tinere
• Elementele etnice pot multiplica scorul de risc
• Greutatea corporală –IMC, circumferința taliei, raportul talie sold
• Factorii de mediu– poluarea atmosferică este puternic asociată cu afectarea cardiovasculară

Afecțiunile asociate ce cresc riscul cardiovascular au indicație de screening pentru boala cardiovasculară aterosclerotică:

• Boala cronică renală este un factor de risc independent pentru afectarea vasculară, iar afectarea cardiovasculară este principala cauză de deces în boala cronică renală
• Fibrilația atrială este asociată cu risc crescut de boală cardiovasculară
• Insuficiența cardiacă reprezintă cea mai avansată manifestare clinică a aterosclerozei la nivelul miocardului, prezența insuficienței cardiace crește riscul de evenimente cardiovasculare
• Afecțiuni oncologice – se recomandă monitorizarea funcției cardiace utilizând tehnici imagistice și monitorizarea biomarkerilor cardiaci în timpul tratamentului cancerului, precum și screeningul factorilor de risc cardiovasculari
• BPOC este un factor de risc pentru boala cardiovasculară; este recomandată evaluarea bolii cardiovasculare aterosclerotice la toți pacienții cu BPOC
• Afecțiuni ale somnului (durata, în sensul variațiilor mari în jurul a 7 ore, și calitatea ), în special sindromul de apnee obstructivă în somn, sunt asociate cu risc cardiovascular crescut; la pacienții obezi cu HTA în mod special este indicată evaluarea tulburărilor de somn
• Bolile  mentale, inclusiv simptome legate de depresie și anxietate, sunt asociate cu dezvoltarea bolilor cardiovasculare prin capacitate de autoîngrijire afectată, accesul limitat la serviciile de sănătate, dependența de fumat sau alte substante
• Istoricul de preeclampsie/hipertensiune indusă de sarcină, nașterile premature sunt factori de risc cardiovascular determinați de sex
• Condițiile inflamatorii cronice cresc riscul de boală cardiovasculară
• Migrena, în special migrena cu aură, este factor de risc cardiovascular independent

Prevenția evenimentelor cardiovasculare începe cu o discuție informală, clară, cu pacientul, pe înțelesul acestuia, privind riscul cardiovascular pe care îl are și beneficiile tratamentului adoptat; deciziile se iau în comun cu pacientul, pentru a crește motivația și aderența la măsurile decise.

 Recomandări privind stilul de viață, conform ghidului ESC de prevenție 2021

 Activitatea fizică  este un pilon al prevenirii bolilor cardiovasculare:

• pentru adulții de toate vârstele este recomandat să efectueze 150-300 minute/săptămână de efort de intensitate moderată; 75-150/min/săptămână (minim 30 min/zi) de activitate fizică intensă;
• pacienții care nu pot efectua efort fizic de intensitate moderată trebuie să rămână cât mai activi, să efectueze activități ușoare pe parcursul zilei

Dieta recomandată în scăderea riscului cardiovascular:

• dieta mediteraneană  cu aport crescut de fructe și legume, cereale integrale, ulei de pește, consum moderat de alcool și consum de scăzut de carne roșie, produse lactate și acizi grași saturați
• înlocuirea grăsimilor saturate, care ar trebui să reprezinte <10% din aportul energetic total, cu acizi grași polinesaturați, mononesaturați și carbohidrați proveniți din cereale integrale
• reducerea aportului de sare <5 g sare/zi
• alegerea alimentelor pe bază de plante, bogate în fibre care includ: cereale, fructe>200g/zi, legume>200g/zi, nuci (30g/zi).
• reducerea consumului de alcool la maxim 100g/săptămână
• consumul de pește cel puțin o dată/săptămână, mai ales peștele gras, și reducerea cărnii roșii (maxim 350-500g/săptămână) și a celei  procesate.
• restricția consumului de zahăr, mai ales a gustărilor, la un  maxim de 10% din aportul energetic, a consumului băuturilor îndulcite cu zahar

Greutatea corporală

• este recomandată scăderea în greutate a pacienților supraponderali și obezi prin utilizarea unei diete care să poată fi menținută pe termen lung (indicele de masă corporală optim: 20-25kG/m2); atunci când dieta și activitatea fizică nu au succes se pot lua în considerare chirurgia bariatrică, precum și medicamente antiobezitate

Fumatul

Oprirea fumatului este probabil este una dintre cele mai eficiente măsuri de prevenție, aducând ani în plus de supraviețuire. Deși țigările electronice pot ajuta la oprirea fumatului, efectul  asupra sănătății necesită cercetare.

Sănătatea mentală și afecțiunile psihice

Pacienții cu boli psihice necesită asistentă și suport pentru creșterea aderenței la modificarea stilului de viață și la tratamentul medicamentos prin colaborare interdisciplinară.

Managementul dislipidemiilor

Dintre fracțiunile de colesterol, Non-HDL colesterolul este fracțiunea utilizată în estimarea riscului; LDLCo, Apolipoproteina B  aduc informații similare, beneficiul pe termen lung al scăderii lipidelor cu ținte specifice riscului individual reprezintă abordarea modernă, atât în ghidurile de prevenție din 2021, cât și în ghidurile europene referitoare la boala cardiacă ischemică, recent publicate în 2023. Modalitatea aleasă pentru pacienți în vederea atingerii țintelor terapeutice poate diferi în funcție de particulatitățile specifice și este sincronă cu excluderea cauzelor secundare de dislipidemie (hipotiroidie, abuz de alcool, diabet zaharat, afecțiuni endocrinologice, renale) și optimizarea stilului de viață.

Terapiile utilizate :

-Statinele: medicația de primă intenție la pacienții cu risc crescut de boală cardiovasculară aterosclerotică, până la atingerea valorii țintă a LDLCo, la pacienții cu boala cardiovasculară documentată, tinta finala este <55mg/dl. Dacă țintele nu sunt atinse doar cu statine se recomandă asocierea ezetimibe. Reprezintă prima alegere la pacienții cu hipertrigliceridedemie pentru reducerea riscului coronarian

–Ezetimibul ajuta la reducerea LDLCo atunci când țintele nu sunt atinse cu statina sau când acestea nu sunt atinse

Inhibitorii de PCSK9 reduc LDL Co până la 60% și sunt eficienți la pacienții cu risc cardiovascular înalt sau foarte înalt.

Fibrații sunt utilizați în special pentru scăderea trigliceridelor.

Controlul tensiunii arteriale

Diagnosticul  de hipertensiune arterială trebuie confirmat prin măsurători repetate la cabinetul medical, prin monitorizare ambulatorie a tensiunii arteriale sau prin masurători repetate la domiciliu, exceptând situațiile în care HTA este severă (gr 2-3 sau pacienți cu risc înalt) .

Se consideră tensiunea arterială optimă la valori <120/80mmHg, normală 120-129mmHg/80-84mmHg, normal înaltă 130-139/85-89mmHg și hipertensiune >/=140/90mmHg, considerând tensiunea masurată în cabinet (cu stadializare în gradul 1-2,3 ). Dăcă ne referim la media/24 ore a tensiunilor măsurate la monitorizarea ambulatorie, vorbim de HTA la valori>130/80mmHg.

În controlul valorilor tensionale, prima etapă urmărește reducerea tensiunii arteriale sistolice <140mmHg, ulterior valorile țintă se adaptează categoriei de vârstă și afectărilor asociate (sub 69 ani, valori cuprinse între 120-130mmHg, la persoanele peste 70 ani, între 130-140mmHg), iar TA distolică <80mmHg la toate categoriile.

Tratamentul hiperteniunii arteriale

-este inițiat la pacienți cu HTA gr. 2-3 sau gr 1 cu risc cardiovascular crescut

-este preferată terapia inițială cu  o singură pastilă pentru creșterea complianței, în general în dublă  combinație, iar dacă teniunea nu este controlată la dublarea dozei, utilizarea unei triple combinații, ulterior asocierea cu alte clase terapeutice

-atât la începutul tratamentului, cât și pe parcus, sunt necesare investigații  de laborator referitoare la funcția renală, profil lipidic, glicemie a jeun și Hb glicozilată, hemograma, funcția hepatică, analize de urină, ECG pentru excluderea afectării de organ. În situații speciale sugestive clinic, se inițiază teste pentru identificarea situațiilor de hipertensiune secundara.

Controlul Diabetului Zaharat

Pacienții cu diabet zaharat sunt considerați pacienți cu risc cardiovascular înalt și foarte înalt, prin urmare controlul valorilor glicemice, în special HbAIc cu ținte cuprinse între 6,5 si 7% în functie de patologia asociată, sunt extrem de importate.

Pe lângă modificarile de stil de viață, abordarea modernă a terapiei diabetului cu utilizarea unor clase de medicamente ce reduc riscul cardiovascular și renal, respectiv inhibitorii de SGLT2 și agoniștii GLP-I este recomandată atât de ghidurile de prevenție, cât și de recentul ghid de diabet zaharat și boli cardiovasculare publicat în 2023.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Pentru Programări la Dr. Luminița Rotaru – 021.9636

Auxologico CardioRec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție și activitate medicală la cel mai înalt nivel, un nume ce este sinonim cu Excelența în Sănătate și Grija față de pacienți. Acesta face parte, totodată, din Centrul integrat de Imagistică Cardiovasculară al prestigioasei rețele italiene.

Informații generale despre impactul bolilor cardiovasculare în România

Bolile cardiovasculare (BCV) reprezintă principala cauză de mortalitate în România, având un impact profund asupra sănătății publice, economiei și calității vieții populației. Conform datelor furnizate de Societatea Română de Cardiologie (SRC) și Institutul Național de Sănătate Publică (INSP), România se situează constant pe primele locuri în Europa în ceea ce privește mortalitatea cauzată de afecțiunile cardiovasculare.

Potrivit INSP, în anul 2021, bolile cardiovasculare au fost responsabile pentru peste 50% din totalul deceselor înregistrate în România, depășind cu mult media Uniunii Europene. Datele oficiale indică faptul că peste 146.000 de români au murit din această cauză, cu o rată ajustată de aproximativ 359 de decese la 100.000 de locuitori – de aproape două ori mai mare decât media europeană.

Societatea Română de Cardiologie estimează că în fiecare oră, aproximativ 7 români își pierd viața din cauza bolilor cardiovasculare, iar speranța de viață este cu aproape 10 ani mai mică decât media din Uniunea Europeană tocmai din cauza acestor boli.

Hipertensiunea arterială – o epidemie tăcută

Una dintre cele mai frecvente și periculoase afecțiuni cardiovasculare în România este hipertensiunea arterială. Conform studiilor SEPHAR (Studiul Epidemiologic asupra Prevalenței Hipertensiunii Arteriale și a Riscului Cardiovascular), realizate sub egida SRC, prevalența hipertensiunii în rândul adulților români depășește 45%. Mai grav este că aproape 1 din 2 persoane hipertensive nu știe că suferă de această afecțiune, ceea ce duce la lipsa tratamentului și, implicit, la complicații severe precum infarctul miocardic sau accidentul vascular cerebral.

Insuficiența cardiacă – o boală subdiagnosticată

Un alt aspect îngrijorător este legat de insuficiența cardiacă. Estimările SRC arată că aproximativ 1 milion de români suferă de insuficiență cardiacă, însă peste 90% dintre aceștia nu știu că au această boală.

În fața acestor provocări, Societatea Română de Cardiologie desfășoară campanii publice precum „Mergi și măsoară-ți tensiunea arterială!” sau „Pentru inima ta”, prin care încurajează screeningul, controalele periodice și un stil de viață sănătos.

Lucrarea a fost realizată cu ocazia aniversării a 100 de ani ai Institutului Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneologie (INRMFB) din România și evidențiază principalele obstacole și perspective în domeniul recuperării medicale, bazându-se pe date actualizate și o viziune strategică la nivel european (articolul integral îl puteți găsi aici).

O nevoie în creștere în Europa și în Italia

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), peste 394 de milioane de persoane din Europa – adică mai mult de 40% din populație – au o afecțiune care necesită tratamente de reabilitare medicală. Situația este deosebit de relevantă și în Italia, unde aproximativ 27 de milioane de cetățeni (44,9% din populație) au nevoie de îngrijire reabilitativă.

Principalele patologii care generează această nevoie sunt:

• Tulburările musculo-scheletice
• Deficitele senzoriale
• Afecțiunile neurologice
• Bolile respiratorii

Un tablou similar se conturează și în România, unde aproape 48% din populație se află într-o situație similară, cu o incidență și mai mare a problemelor musculo-scheletice.

Cauze structurale ale cererii crescute de reabilitare

Creșterea cererii pentru servicii de reabilitare este legată de o serie de factori structurali:

• Îmbătrânirea populației – în Europa, proporția persoanelor de peste 60 de ani va crește de la 23,9% în 2015 la 34,2% în 2050
• Creșterea incidenței bolilor cronice
• Lipsa de conștientizare a beneficiilor reabilitării
• Deficitul de specialiști în domeniul sănătății
• Concentrarea serviciilor medicale în zonele urbane, cu excluderea zonelor rurale
• Integrarea slabă a reabilitării în îngrijirea primară

Dr. Colombo subliniază, de asemenea, că urgențele globale, conflictele, migrațiile și noile forme de traumă contribuie la accentuarea acestei nevoi.

Recuperarea medicală – investiție etică și economică

În articol se subliniază că reabilitarea nu reprezintă doar o obligație clinică și deontologică, ci și un adevărat angajament etic, esențial pentru restabilirea demnității și a calității vieții.

Din punct de vedere economic, reabilitarea medicală aduce beneficii concrete pentru sistemele de sănătate, deoarece:

• Reduce durata spitalizării
• Diminuează complicațiile
• Sprijină reintegrarea în viața profesională și socială
• Scade costurile medicale pe termen lung

Situația reabilitării în Italia

În ciuda progreselor realizate, în Italia persistă mai multe probleme:

• Evaluare și tratament adecvat – în 2023 a fost introdusă Rehabilitation Complexity Scale – Extended (RCS-E), o scală care permite măsurarea complexității pacienților și monitorizarea rezultatelor reabilitării
• Numărul de paturi disponibile – doar șase regiuni italiene ating standardul național de 0,6 paturi de reabilitare la mia de locuitori. Paturile dedicate reabilitării reprezintă doar 11,3% din total
• Îngrijirea în ambulatoriu și continuitatea asistării – deși reabilitarea în afara spitalului a cunoscut o creștere, aceasta rămâne insuficientă pentru a asigura o îngrijire continuă și integrată
• Deficitul de profesioniști în reabilitare – Italia se confruntă cu o lipsă acută de medici și terapeuți – în 2021 existau doar 41 de medici la 10.000 de locuitori, față de 46 în Spania. Tendințele actuale indică riscul unei crize viitoare în recrutarea de personal specializat
• Rolul crescând al sectorului privat – 75,7% din paturile pentru reabilitare în Italia sunt în structuri private acreditate, reflectând o creștere a cheltuielilor private în sănătate, care au ajuns în 2022 la 41,5 miliarde de euro

Rețeaua Auxologico – prezentă în România, implicată în recuperarea medicală

Mario Colombo prezintă Auxologico drept un exemplu pozitiv de integrare între îngrijirea medicală, cercetare și formarea profesională.

În România, Auxologico este activ prin două centre strategice:

• Auxologico Cardiorec (Corbeanca) – centru medical ce are în prim-plan prevenția, diagnosticul, tratamentul și monitorizarea patologiilor cardiovasculare, fiind renumit în întreaga țară pentru expertiza în acest domeniu și pentru evaluarea completă a sănătății inimii
• Auxologico President (Băile Felix) – spital modern de recuperare neurologică și ortopedică ce beneficiază de colaborarea cu Universitatea din Oradea și Universitatea din Milano

În Italia, Auxologico oferă programe de reabilitare personalizată în mai multe locații:

• Auxologico Capitanio (Milano) – specializat în reabilitare neuromotorie
• Auxologico Piancavallo (Piemonte) – centru pentru reabilitare metabolică și tratamentul obezității severe
• Auxologico Meda Riabilitazione (Lombardia) – terapie neuromotorie, cognitivă și medicină sportivă

Abordarea Auxologico este centrată pe echipe multidisciplinare, utilizarea de tehnologii de ultimă generație (inclusiv realitate virtuală imersivă) și programe terapeutice construite în acord cu ghidurile internaționale. Obiectivul final nu este doar recuperarea funcției pierdute, ci reinserția socială activă și recâștigarea autonomiei personale.

 

Hipertensiunea arterială este una dintre cele mai frecvente afecțiuni la nivel mondial, afectând peste 45% din populația adultă, și este cel mai important factor de risc modificabil pentru bolile cardiovasculare.

Și mai îngrijorător este faptul că unul din 5 pacienți nu știe că are hipertensiune arterială (HTA), iar dintre cei cu hipertensiune arterială diagnosticată doar un procent foarte mic (între 18% și 24% au valorile tensionale controlate).

Ce valori ale tensiunii arteriale sunt considerate normale?

La finalul anului 2024, Societatea Europeană de Cardiologie  a publicat un nou ghid  în care se redefinesc anumiți termeni și se rediscută pragurile pentru tensiunea arterială considerată normală – sub 120/70 mmHg.

Tensiunea arterială cuprinsă între 120-139/70-89 mmHg se definește a fi tensiune arterială crescută.

Tensiunea arterială de peste 140/90 mmHg reprezenta pragul de la care vorbim de hipertensiune arterială.

Tensiunea arterială normală  are aceeași valoare pentru toate vârstele, însă se subliniază, de exemplu, că la pacienții vârstnici (după 70 ani) teniunea arterială normală este tensiunea minimă tolerată, deci se acceptă și valori apropiate de valoarea prag a hipertensiunii arteriale (HTA).

Pentru diagnosticul de hipertensiune sau urmărirea eficienței controlului tensiunii arteriale acum se recomandă utilizarea măsurătorilor în afara cabinetului medical. În acest fel, se evită ceea ce numim hipertensiunea de halat alb, când valorile tensionale sunt mult mai mari în cabinet, respectiv hipertensiunea mascată, când la cabinet valorile tensionale sunt normale, dar la domiciliu sau în alte circumstanțe sunt crescute.

Cum se măsoară corect tensiunea arterială?

La cabinet

Trebuie să se utilizeze dispozitive validate clinic atât în cabinetul medical, cât si la domiciliu și trebuie respectați anumiți pași:

• pacientul trebuie să stea confortabil 5 minute în repaus, este de preferat fără consum anterior de cafea sau fumat, spatele sprijinit, bratul așezat pe masă, îmbrăcămintea de la braț îndepartată
• se utilizează atât metoda clasică ascultatorie, cât și dispozitivele oscilometrice electronice (care măsoară amplitudinea oscilației la dezumflarea sau umflarea mansetei)
• manșeta trebuie să aibă dimensiunea adecvată pentru braț și să fie amplasată deasupra fosei antecubitale
• trebuie efectuate trei măsurători la distanță de 1-2 minute; tensiunea înregistrată trebuie să fie media ultimelor două măsurători
• ar trebui măsurată tensiunea arterială la ambele brațe, dacă se sesizează o diferență mai mare de 10 mmHg măsurătorile ulterioare se efectuează la brațul cu tensiunea mai mare, diferențele mai mari pot sugera boala de artere
• se investighează după caz și prezența hipotensiunii ortostatice prin măsurarea tensiunii arteriale în clinostatism, apoi la 1 min, respectiv 3 min; vorbim despre hipotensiune ortostatică dacă tensiunile sunt cu peste 20/10 mmHg mai mici în picioare

La domiciliu

• pacientul își măsoară tensiunea arterială la domiciliu utilizând un dispozitiv  validat de tipul dispozitivelor oscilometrice cu manșetă pentru braț respectându-se secvența de la cabinetul medical (pacienții trebuie instruiți în acest sens). Se efectuează minim două măsurători la 1-2 minute, de două ori pe zi, timp de minim 7 zile
• media la domiciliu ar trebui să fie mai mică de 135/85 mmHg (echivalent cu 140/90 mmHg la cabinet), valoare considerată pragul de HTA pentru măsuratorile la domiciliu.
• între 120-134 mmHg și 70-84 mmHg se considera tensiune arterială crescută, cea optimă fiind considerată <120/70 mmHg.

Măsurarea ambulatorie a tensiunii arteriale

• utilizează un dispozitiv complet automat care masoara tensiunea arterială pentru o perioada de 24 ore la intervale stabilite (în general, 15-30 min ziua și 30-60 min noaptea); pacientul poate înregistra într-un jurnal activitățile din acea zi pentru o mai bună interpretare.

 Evident că și aceste tipuri de monitorizări ale tensiunii la domiciliu au avantaje și dezavantaje.

Monitorizarea TA de către pacient

Avantaje:

• exclude tensiunea de halat alb
• este disponibilă pe scară largă
• se repetă cu ușurință
• poate fi utilizată pe termen lung
• este relativ ieftină

Dezavantaje

• se evaluează o tensiune statică
• potențial de eroare din cauza dispozitivelor
• nu se pot realiza citiri nocturne

Monitorizarea ambulatorie

Avantaje

• exclude tensiunea de halat alb și hipertensiunea mascată
• măsoară tensiunea în mediu real și în timpul activităților
• evaluează tensiunile nocturne

Dezavantaje

• mai costisitoare
• poate fi inconfortabilă, limitând ușor activitățile și afectând somnul

Când trebuie să începem să monitorizăm tensiunea arterială?

Recomandările sunt ca după 40 ani sau cel puțin o dată pe an să se efectueze verificări ale tensiunii arteriale, în special dacă anterior au existat criterii de tensiune arterială crescută pentru care nu s-a recomandat tratament.

Ghidurile recomandă ca la persoanele sub 40 ani, să se măsoare tensiunea arterială cel puțin o dată la 3 ani. Ținând cont de usurința cu care se efectuează această măsuratoare este bine ca ori de cate ori este posibil, persoanele adulte să măsoare tensiunea arterială în special când în familie există antecedente sau sunt prezenți și alți factori de risc.

O singură masuratoare nu este suficientă, trebuie ca diagnosticul de hipertensiune arterială să fie confirmat și în afara cabinetului, cu atât mai promt cu cât valorile sunt mai mari (160-179/100-109 mmHg), exceptând valorile foarte crescute, de exemplu – tensiune arterială >180/110 când tratamentul trebuie inițiat imediat.

Hipertensiunea arterială poate fi asimptomatică

Hipertensiunea poate fi asimptomatică, pot exista pacienți care să aibă valori tensionale foarte ridicate și să fie asimptomatici sau pacienți care să prezinte simptome secundare deja complicațiilor pentru că evoluția hipertensiunii pe o perioadă lungă poate provoca leziuni la nivelul organelor țintă, vitale: inima, creierul, rinichii, ochii si vasele de sânge pot prezenta modificări atât structurale, cât și funcționale.

Și aceste leziuni evoluează de la asimptomatice la simptomatice, de exemplu în cazul inimii de la modificări adaptative de hipertrofie de pereți la insuficiență cardiacă, fibrilație atrială, boală cardiacă ischemică, iar la creier – accident vascular cerebral sau declin cognitiv.

Cu cât intervalul de timp în care tensiunea arterială este peste valorile normale, cu atât riscul de boală cardiovasculară este mai mare. Deci pacientul cu tensiune foarte ridicată trebuie să meargă la medic indiferent de prezența sau absența simptomelor.

Stil de viață și tratament 

În funcție de valorile tensionale înregistrate, măsurile de stil de viață trebuie inițiate pe o perioadă de aproximativ 3 luni: respectiv dieta hiposodată, scăderea ponderală acolo unde este cazul, activitate fizică regulată, întreruperea fumatului (fumatul poate crește tensiunea arterială). Aceste măsuri  pot uneori să aducă la normal valorile tensionale, însă, dacă nu se ating valorile țintă,  se recurge la tratament medicamentos.

Începerea tratamentului medicamentos se bazează pe evaluarea riscului pentru evenimente  vasculare ale pacientului utilizând scorurile de risc recomandate  SCORE 2, SCORE 2OP și respectiv SCORE pentru pacientul diabetic.

Deci tratamentul medicamentos se începe și se alege conform riscului individual al fiecărui pacient. Sunt recomandate combinațiile fixe pentru a crește complianța pe termen lung, controlul ineficient al valorilor tensionale datorându-se și lipsei de complianță la un tratament de lungă durată, practic pe tot parcursul vieții.

În lupta cu lipsa de complianța, discuțiile cu pacienții sunt foarte utile pentru înțelegerea faptului că prin simplul control al  tensiunii să se evite apariția unor probleme de sănătate mult mai grave.

Aflați mai multe despre Pachetele de Prevenție – Stratificare Risc Cardiovascular elaborate de cardiologii noștri experimentați!

Programări la Dr. Luminița Rotaru – 021.9636

Auxologico CardioRec face parte din rețeaua Auxologico din Italia, o fundație nonprofit cu peste 65 de ani de tradiție și activitate medicală la cel mai înalt nivel, un nume ce este sinonim cu Excelența în Sănătate și Grija față de pacienți. 

*Informațiile prezentate în articolele de pe www.cardiorec.com au un scop informativ și nu substituie consultația medicală. Fiecare pacient are nevoi și simptome specifice, influențate de factori precum stilul de viață, vârsta și starea generală de sănătate. Prin urmare, pentru un diagnostic precis și recomandări personalizate, este esențială o evaluare medicală de specialitate în cadrul unei consultații de cardiologie.